Gânditor, publicist,
editor, prozator, traducător, poet, (satul Konica, Albania 1876-Boston, SUA,
1942), autor al volumelor "L'Allemagne et l'Albanie", "The
Albanian question", "Dr. Acul descoperă rădăcinile dramei din
Mamurras", "Albania - cum mi s-a părut", "Albania. The rock
garden of southeastern Europe and other essays" etc.
Rugăciunea scriitorului
... Iar după ce am
vorbit despre scriitori, vreau să vă mărturisesc ceva: am observat că toate
cărţile de rugăciuni conţin rugăciuni pentru orice meserie şi profesie, dar
n-au niciuna pentru scriitori. Eu nu prea sunt credincios, dar uneori mă
mistuie focul unei credinţe temporare. Mă simt acum într-o astfel de stare şi
am alcătuit o rugăciune, pe care vă rog să-mi permiteţi s-o citesc. N-are de-a
face cu vreo religie anume, şi oameni din toate confesiunile o pot accepta.
“Tatăl Nostru care eşti în ceruri, dă-ne puterea să ne ţinem gura închisă de
câteori n-avem nimic de spus. Dăruieşte-ne răbdarea ca să înţelegem profund
fiecare chestiune înainte de a scrie despre ea! Inspiră-ne cu un sentiment
ascuţit al dreptăţii, ca nu doar să vorbim fără părtinire, ci şi să ne purtăm
ca atare. Salvează-ne de capcanele gramaticii, de strâmbările limbii şi de
aiurelile presei. Amin!”
1933
Berbecul se învârtea
în ţepuşă lângă focul măreţ, în pădurea, unde ne duceam săptămânal să mâncăm şi
să bem, în mijlocul stejarilor, florilor, păsărilor şi izvoarelor. Întinşi pe
iarbă, ascultam, cu bucurie şi tristeţe, întâmplările povestite de fiecare.
Când i-a venit rândul
lui Met Rema, el a stat niţel pe gânduri, ca şi cum i-ar fi fost cu neputinţă
să-şi aducă aminte ceva, şi a început:
„Armata noastră
trecuse prin graniţa inamică. Păşeam fără oprire peste pământurile străine:
satele şi oraşele se lăsau învinse, înfricoşate… După câteva zile de drum, am
ajuns într-un oraş întins, înconjurat de castele puternice. Localnicii nu aveau
tunuri şi puteam să îi atacăm, dar soliditatea castelelor ne-a făcut să mai
medităm puţin. Comandanţii noştri au crezut că-i mai eficient să-i învingem pe
duşmani prin înfometare. Aşadar, ne-am adunat în jurul oraşului, în rânduri, şi
am construit fortăreţe umane şi adăposturi. Eram comandant şi, ca atare, mă
bucuram de câteva drepturi în plus: noaptea, când se aprindeau luminile în
oraşul asediat, mă plimbam în jurul zidurilor şi deseori - păşind sub pereţii
caselor înalte - vedeam oameni, care îşi scoteau capetele prin ferestre. Într-o
zi am observat o fată tânără, atrăgătoare, cu păr de aur şi ochi verzi, care
îşi arunca privirile din fereastra unei case mari. Chipul ei atât de frumos
mi-a atras atenţia. Ziua următoare am revenit acolo la aceeaşi oră, sperând s-o
mai văd o dată. După aceea, în fiecare zi ochii noştri se întâlneau de departe,
între mine şi ea legându-se o prietenie neprihănită. Mă apropiam de colţul
casei sale şi simţeam o negrăită bucurie când mă uitam la buzele ei zâmbitoare,
la părul ei ce se flutura luminos imediat după ce-şi scotea capul afară…”.
Met Rema s-a oprit,
aruncând o privire întunecată spre poalele muntelui. O fină tristeţe ne-a
pătruns pe toţi. El a continuat să povestească:
„Asediul oraşului
începuse de zece săptămâni, cei asediaţi fiind deja chinuiţi de foamete. În
ceea ce ne privea, aveam carne din belşug şi fructe gustoase culese direct din
pomii locului. Mă gândeam cu ochii înlăcrimaţi cum se descurca iubita mea fată.
Se spune că, cine caută, găseşte. Într-una din acele nopţi liniştite şi dulci,
care îl îndeamnă pe om să-şi iubească viaţa, m-am apropiat de colţul nostru,
cărând în braţe un coş plin cu struguri, piersici şi bucăţi de carne prăjită. O
sfoară a coborât din fereastră, am legat bucuros coşul de sfoară, iar fata l-a
tras în cameră. După câteva clipe, coşul a coborât iarăşi, umplut cu
trandafiri… Nu ştiu câte ceasuri am stat acolo, uitându-mă vrăjit la părul ei,
al cărui aur strălucea sub clar de lună… Constatând că, în ciuda foametei,
cetatea încă nu se predea, într-o zi, comandantul general ne-a dat ordin să ne
deplasăm mai departe. De acolo, o baterie de tunuri a noastră a tras întruna
înspre cetate, ceea ce i-a obligat pe oamenii din cetate să ridice un drapel alb
şi să deschidă porţile. Tunurile dărâmaseră şi arseseră numeroase case.
Aşteptam tremurând de nerăbdare să alerg liber spre casa fetei. Şi a fost vai
de viaţa mea! Când am ajuns acolo, am găsit-o întinsă în pat; femeile, în jurul
ei, plângeau: o ghiulea blestemată îi smulsese viaţa din piept, chiar în casa
părintească”.
1898
[1] Gjergj Kastrioti Skanderbeg (1412-1468),
eroul naţional al albanezilor.
LETËRSIA SHQIPE NË
RUMANISHT / LITERATURA ALBANEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ
I përktheu në
rumanisht: Kopi Kyçyku / În româneşte Kopi Kycyku
