Traducere în limba română de
Kopi Kyçyku
"Poezia ei se distinge prin analiza stărilor interioare, prin simbolica şi naraţiunea, prin impunerea la cititor a elementului subiectiv... Citind poezia Irenei, te simţi obligat să încetinezi ritmul lecturii, să te opreşti deseori pentru a închega iradierea poetică şi intelectuală. Versurile au greutate, au putere conflictuală, prezintă tratări foarte originale. Te pune pe gânduri sinteza pe care Irena o creează peste tot, împletirea într-o poezie a contrarilor, aidoma unei cărări obligatorie pentru a trece la individ, separarea şi suprapunerea contradicţiilor, laconismul, care se poate realiza cu atâta dificultate, ansamblul figurat cu locuţiuni semnificative, ritmul melodic şi unitatea ideii în poeziile cele mai bune.
Există multă gândire în contextele poetice...”
ÎNMULŢEŞTE, DOAMNE, DANSURILE* Zânele de multe epoci nu-şi făcuseră o vizită În lumea şi în viaţa oamenilor. Curiozitatea zânelor şi-a început drumul îmbrăcată în fustanele antice albe ce încurcau epocile, poveştile ... ... ... ... ... ... ... ... ... Şi-au deschis ochii în respiraţie trează a unei alteia Ca şi cum multe frumuseţi ar fi avut în cap Îşi aduceau aminte de drumul prin încurcături de epoci, de legende Întâlnirea cu un suflet omorât În clipa îi se lăsa de neşters, Un tatuaj amăgitor De dureri ţipând mânios ologul Zânele milostive, Atâta au văzut în lumea oamenilor În cursul unei vizite Mult mai scurtă decât drumul Totul li s-a părut o groază de vis,o groază de lumină încarnat într-o blondă aidoma zânelor Aşezată în umbra stăpânelor casei Împletind codiţe cu tatuaje de dezamăgire Rămase în plus din noaptea trecută Aşteptând „BUNĂ DIMINEAŢA” zânelor Ca să semene cu ele însele, Cu suflul i-au spălat corpul, Cu genele lungi i-au pieptănat părul, Cu vocile şi luminile i-au cusut o manta, Făcându-şi o soră Sub ritmul zânesc: “ÎNMULŢEŞTE, DOAMNE, DANSURILE” Tânăra zână dansa Şi spre plăcerea tatuajului dezamăgirii...
* În limba albaneză, titlul are și sensul de ”Zânele”, din Shtojzovalle care, conform etimologiei, înseamnă: Înmulțește Doamne dansurile - N. Trad.
ÎN LOC DE PROLOG Aici sunt o dilemă înrădăcinată în veşnicie; tezaure înflăcărată ce bubuie ca un cal turbat; melancolie de amurg; demon îmblânzit şi o nimica toată în a crea feţe; atingere a realităţii cu sensurile orbului; un suspin galactic; un ecou al său în peşterile primitive; iubire blestemată în păcate de patimă; perlă de prinţese şi nimfă nemuritoare; blestem depus în altarul de căsătorie; ceaţă arsă într-un spaţiu îmbătrânit; trădare de deşert în oaze de înspăimântare; înger de mistere ieşit din minţile iadului; o lacrimă multicoloră accentuată de timp; imagine renăscută din cenuşa ce propovăduieşte; tatuaj în sufletul mării. Aici sunt eu însumi pretinzând să rămân aşa cum sunt tot timpul…
DRAGOSTE LA BORD DE PRĂPASTIE
Am făcut dragoste la bord de abis
Pe spinarea degetelor tale,
un pic de lună să-mi ating
De tine, înger, m-am îndrăgostit,
De tine noaptea hăului,
De tine luna recunoscută ca hoaţă de inimi
Nici nu ştiu pe cine să las la-o parte
Prăpastia te atrage prin adâncul său misterios
Înghit o bucată de abis
Luna te amăgeşte cu harul ei
Înghit o bucată de lună
Parcă te atrag cu tainele nespuse
Înghit un secret de-al meu
Mi se pare că trebuie să te salvez
de mine însumi, de abis şi de lună
Băgându-te într-un acvariu de suflet
de nepătruns de multe perechi de ochi concomitent
deoarece dragostea face victime...
SĂRUT
O clipă de sărut
o minune din lume
Strecurată
aidoma prinţesei perlelor
înăuntrul scoicii
sufletului asfinţitului
O clipă de sărut-
o minune din lume
OSTATIC LA CIMITIR
Ajungând la orice civilizaţie,
Întreb unde se află cimitirul
Mă îndrept spre drumul luminii ude
ocrotindu-mi ochii de răceală
ca să nu-mi pierd spectacolul
oferit expres pentru mine
O trombă răguşită
un sforăit al uşii cimitirului
obosită de repetiţiile veşnice,
îmi urează bun venit
Defilarea chiparoşilor cu vârste încurcate,
îşi face selectarea oaspeţilor
intraţi prin uşa lor
Uşă de chiparoşi,
larg deschisă pentru cucuvele,
Închisă etern pentru soarele
sârguincios aflat peste uşă
unde zilnic, în cursul întregii zile,
sunt apusuri de cimitir
şi amurguri de cimitir
Paşii osteniţi,
pătrund în relieful alb al mormintelor
Ateliere ale expoziţiei de fotografii
ale celor morţi
Ici-colo aducători de noroc, ai ceea ce-i viu,
ce încă trăiesc
aidoma relicvelor civilizaţiilor moarte
Probabil aducători de noroc şi de flirt,
dragoste de schelete
Totul în ghearele
conglomeratelor bocetelor
... ... ... ...
Timpul tot distruge
Lăsându-mă ostatic la cimitir
În acest rudiment
al lumii zgomotoase a viului...
TATUAJ PE PIELEA ZILELOR
Pe piele zilelor
cu vârful stropilor mării
arsă de dorul pentru tine,
Las un tatuaj pe faţa mea
Ca să semeni cu originalul,
vărs în păr
parfum de mimoze galbene
deschise, înverzite şi înflorite
în drumul mării
parcurs cu paşi albaştri
unde orice pas albastru răzgândit,
se întorcea înapoi
Prefăcându-se într-o vază de mimoze
ca parfumul să devină
cel mai atrăgător din lume,
absorbea cu inima
esenţa iodului, a sării,
a albăstrimii şi a spaţiului
...De aceea tatuajul pe pielea zilelor
se aseamănă grozav cu mine...
DOAMNE FEREŞTE
Spaimele zilnice
Îngereşti în absurdul lor
Spaimeeroziuniîngereşti
Ciudat ca un şarpe îmbătat
linge şi înghite
rănile lăsate zilnic de chinuri,
de nesiguranţa amorfă,
ce devine ermetică în descifrare
graţie formelor cameleon pe care le înfăţişează.
De iluziile arse
de către iluziile însele
De către sângele ce picură peste viitor
fără să-şi cunoască sursa,
fără să-şi dea seama dacă o hrăneşte pentru reînviere,
sau pentru inexistenţă...?
NOAPTE DE ALI PAŞĂ
... mi-o repetă ca o mângâiere prin păr
... mă sărută visător
... mi-o murmură din nou
ca să mă părăsească somnul
Blând începe vestea omorului
în noaptea aceasta în faţa lui Poseidon
Unde tăcerea superficială
o strică vaietul câinelui
şi ecoul valurilor…
Taci, tu, câine, ce prevesteşti nenorocire!
Taci!
Taci, tu, mare, taci şi tu!
Se aude ţipătul surd al uciderii mele!
Omul care e în curs de a mă omorî
mă îmbrăţişează tare, mângâietor,
dureros, cu dragoste, cu dor
în braţele sale.
Continuă să mă sărute
O Doamne, mai dulce ca Eros însuşi
Eşti tu, Ali Paşa modern,
neumblat prin labirinturile
memoriilor timpurilor
ce alege să mă omoare
tocmai cu dragoste
Eşti tu
proiectantul imaginilor
viitorului ca în vis
ce mă ucide
lăsându-mă în viaţă…
REȚETĂ PENTRU VINDECAREA CREIERULUI
Creierul durea îngrozitor
Microbul gândului întemniţat
de cătuşele ochilor lui,
a luat doar o verigă,
ca o relicvă a unui timp
ce a înaintat din ce în ce mai adânc
În rebeliune de durere de creier,
i s-a servit o rețetă:
Dimineaţa - o zi băută fără apă
Înainte de prânz - două linguri de Luvru
La prânz - trei raze de lună
După masă - un pahar cu faimă
(Atenţie!
Păhărelul trebuie să fie sterilizat,
la temperatura secolului XXII
căci faima intră în reacţie de nepărtinire
chiar şi cu un grăunte microscopic de gelozie)
Înainte de cină - o jumătate de grăunte de fericire
(Şi de aceasta trebuie să aveţi grijă, la fel ca şi cu faima)
La cină - un ochi din trupuri plecaţi în rai
După cină - două frânturi de dragoste
Iar la miezul nopţii - trei raze de soare
Cu durerea creierului şi cu reţeta în mână,
(tratament considerat 100% vindecător)
Prin labirinturi s-a plimbat prin toate farmaciile lumii
De pe vremea când maimuţei i-a spus rămas bun
şi până în zilele noastre
Niciodată nu a reuşit să le facă pe toate laolaltă
Probabil durerea teribilă a creierului,
va înceta când îşi va reîncepe
fosta convieţuire cu maimuţa -
şi microbul gândirii va muri...
DRAGOSTEA, PRECUM FOCURILE ŢIGANILOR
Le dau lună zilelor ce le lipseşte luna
Le dau soare nopţilor ce le lipseşte soarele
Ori de câte ori mă uit la ochii tăi de basm
Aspir otrava zilelor
Vomit bucuria nopţilor
Când îmi fug din privire
ochii tăi de basm, ţigane
În inimă, în creier, în sufletul meu,
mi-ai aprins o dragoste nebună
aidoma focurilor neamului tău
O iubire - foc de ţigani
care nu se ştie cât timp va dura
care nu se ştie:
dacă se va transforma pe deplin în cenuşă,
dacă vor rămâne încă aidoma lemnelor stinse violent,
dacă vor fi luate din ea
nişte jăratic pentru a aprinde un nou foc
(cel puţin pentru a crea existenţa de cândva
a unui foc străvechi
ca o lumânare aprinsă peste cadavrele trecutului)
... care nu se ştie...
Ah, această iubire ca focurile ţiganilor...
VREME LA COLOANELE LUI HERACLES
În sfârşit...
Până la urmă am ajuns
la Coloanele lui Heracles
Cioplite într-una din ele
(Probabil înainte sosirii mele
Sau de la prima sosire după Heracles)
până în sufletul rocii
aproape sfărâmate, am găsit cuvintele:
“TIMPUL VINDECĂ TOTUL,
DEŞI CU ÎNTÂRZIERE”
Distrându-mă,
în mod perfid m-a sărutat
Zeul Soarelui
Am replicat sărutându-l
tot în mod perfid
La cealaltă coloană, era cioplit:
“DAR DACĂ NU MAI AI TIMP,
OARE CU RĂNI NEVINDECATE
AR TREBUI SĂ MORI?”
Până la urmă...
Până la urmă am ajuns
La Coloanele lui Heracles
Puţin înainte să mă trezesc din somn
DEDICAT MIE
Am luat inima într-o mână
şi cu mâna cealaltă în inimă,
Am pornit…
Am bătut într-o uşă vopsită în culoare aurie
Am aşteptat.
Şi lacătul ruginit,
doar atunci l-am văzut
Atunci când căzuse noaptea
(Fie blestemaţi ochii mei
care ştiau să vadă numai noaptea)
Am luat mâna încărcată
cu ochii blestemaţi
şi am băgat-o în buzunar
(Într-un buzunar orb
care fusese botezat de neamul locuitorilor săi)
M-am întors…
Pe mine însumi nu l-am mai găsit unde îl lăsasem
Am găsit numai câinele fidel
ce ocrotea casa părăsită
Atunci m-am aşezat să plâng
pentru mine însumi, pentru inima plecată,
pentru casa părăsită,
pentru ochii furaţi din buzunar
şi pentru acel tatuaj al fetei,
moartă pe asfaltul uscat
pe care nu era nimeni s-o mai spele cu lacrimi
M-am aşezat să plâng şi să râd
Uitasem că să plângi fără ochi
şi cu inima lăsată undeva ,
Este ceva imposibil
M-am ridicat orbit şi am mers spre mine
Creierul mi-a spus să-i zic sinelui convins
că, până la urmă, murisem…
* * *
Visul, se spune, este scurt,
ceea ce lasă însă în urma sa, este lung,
Mai lung decât lungimea vieţii de pe urmă
Şi puţin mai scurt
decât lungimea vieţii veşnice
BLONDA MĂRII
Blonda Mării e
A răsturnat Marea
A plecat cu păcatele spălate
(Fără cele din urmă)
Prefăcută într-o cascadă blondă
Care cădea peste strălucirea unei lumânări,
Şi-a găsit adăpost în casa Muzelor
Ca şi cum pentru a fi cât mai aproape de inima cerului
De unde aştepta să-i vină o ilustrată
cu o urare de regi ţigani
Care prin drumuri de fulgere,
le ar împinge
Şuşotindu-le cu glas de sirenă
incitându-i să ajungă cât mai repede
“Eu un ţigan
închipuiţi-vă cât de bun voi deveni
Atunci când mă voi îmblânzi în părul cascadei blonde
Fugiţi, fugiţi în alergări nebune,
voi, urări de regi ţigani”
Dar şerpii de foc ai fulgerelor
muşcau capetele, cozile unui altuia
lăsând drum liber la mijloc
ori creând încrucişări
Iar urările regilor ţigani
încă n-au ajuns la
Blonda Mării
NU CU LACRIMI ÎN OCHI, CI...
... cu ochii-nlăcrimaţi
Într-un acvariu de pumi,
Păşesc prin străzile oarbe ale mării
Ca să te găsesc pe tine, sufleţel
Exişti,
sau eşti o imagine de iluzii, oare ... ? !
ÎN COŞMAR
Sentimentul tărăgănărilor îmbătrânite
ale unui mugur tăiat
ori ucis de ger,
se îmbină cu imitaţii de dorinţe
MIROASE A PLOAIE
La banchetul mincinos al ceţii,
mirosea a ploaie
ca azi
Iar oamenii se străduiau
să fure sufletul unui altuia
Hoţul sufletului campion,
s-a târât pe piedestalul cu şlefuire ucigaşă
Prefăcându-se
în Zeul Goliciunii
TRAGISM DE STATUIE
Ştiai că-mi beau cafeaua dulce ca mierea
Aşa mi-ai și adus-o,
Deşi acum o doream ca otravă de viperă
Este vremea morţii statuii
terminate azi
după un veac de cioplit,
de dăltuire, refacere, şlefuire,
de durere
Azi am dat ultima mână
punând ochii şi inima înviorată
La vremea unui suspin,
Soarta neagră a fost lovită de propriul tragism Când s-a uitat în oglinzile apoase
şi a distins pe fondul sinelui
lumea-cameleon de murdării
ce nu pot fi înghiţite şi
inima unei statui
Este vremea morţii statuii
Să-mi faci cafeaua venin de năpârcă...
