MARTIN CAMAJ: Poeme în proză sau viceversa



Poet, prozator, eseist şi lingvist (Temal, Albania, 21 iulie 1925-Lenggries, Alpii Bavariei, 12 martie 1992), autor al volumelor: "Un fluier prin munţi", "Diella", "Legende", "Lirice între două vârste", "Omul, cu el însuşi şi cu alţii", "Cercuri", "Drania. Madrigale", "Poezii", "Trăznete", "Sub umbra şarpelui", "Făcliile nopţii", "Candela de argint" etc.

Cum a ieşit numele din piatră

Cei ce seceră iarba cu acele coase scurte printre luminişurile pline de pietre ale Cukalului, sunt oameni tăcuţi şi doar la prima vedere liniştiţi: durerea le roade oasele noaptea şi le picură peste muşchii şi membrele lor dis-de-dimineaţă, când dau întâia oară cu fierul pe iarbă. Sub armura de lână se ascunde teama şarpelui ce aşteaptă înfrigurat sunetul secerii trecând prin trifoi.
Culegătorii de iarbă dorm în văpaia zilei sprijiniţi de trunchiul stejarului, la umbră, şi visează cu ochii deschişi.
Cel mai tânăr i-a trezit din somn şi le-a arătat ce găsise, ceva cioplit, un nod mare în culoarea măduvei, măduvă a munţilor şi deasupra ei: şarpele împletit – toate transformate în piatră. Bine – au zis ei – noi ştim de mult că blestemul Orelor Munţilor poate preschimba totul în stâncă, chiar şi pe păstor cu oile în faţă, dar chestiunea este: oare cum a ajuns broasca până aici, atât de sus? 
Unul dintre ei a explicat zâmbind:
„Eu am otravă-n sânge, deoarece şarpele m-a prins de trei ori, şi din această cauză eu ştiu ceva mai multe decât voi. Broasca – adăugă el – l-a adus pe şarpe până aici, pe spinare. Priviţi-i, sunt împietriţi ca şi cum n-ar fi două fiinţe, ci una singură. Aşa cum sunt iapa mea, Drane, şi eu călărind-o”.
Pe urmă, vorbitorul şi-a scos cuţitul şi, cu vârful acestuia, l-a scos pe şarpe din spinarea broascăi. În locul şarpelui, pe carcasă a rămas o zgârietură, ca o linie ce împarte globul în două.
Drane au numit-o ei în unanimitate pe broasca cea împietrită şi fără-de-şarpe.

Neam necunoscut

Drane poartă un simbol pe scheletul ei şi stă lângă pământuri ruinate. Ea a văzut cum se ridică cetăţi, amfiteatre şi temple din piatra acelor pământuri. Sus, neamul acela s-a mulţumit privind lumina corăbiilor cum arde şi se face scrum pe nisipuri. Şi când cetăţile şi pietrele au căzut, neamul acela a plecat, ca să nu păţească nimic.
Neamul acela n-a avut nevoie de tragedii şi artă scenică: naşterea şi viaţa popoarelor de pe malul mării, erau pentru el o joacă. Pruncii din leagăn au fost învăţaţi să recunoască şi să le pună nume plantelor vindecătoare, aştrilor şi constelaţiilor.
Acel neam al zeilor străini le-a lăsat numele, ca să nu-şi amestece limba cu ei! Mi se pare că, înainte de a-şi deschide ochii, poporul acela şi-a însuşit principiul:
A fi piatră pe jumătate şlefuită, ca să nu ajungi niciodată la coloane măreţe, folosite la reconstrucţia vreunui templu, şi cuvântul tău să nu fie decât un sunet suflat printre dinţii rupţi, şi să nu laşi niciodată vreo bucată din umbra ta peste vreo piatră şi nici peste vreun pergament.
Acel neam este singurul care a văzut în soare o fructă şi în inima fructului a zărit un punctuleţ roşu: lumina propriului ochi!

În templul Aphroditei

Cel puţin o dată, fiecare a pornit spre Templul Aphroditei şi, după ce a gustat din frumuseţea formelor, a ieşit de acolo fără a-i intra niciun ghimpe pe talpă. Dar nu astfel i s-a întâmplat lui Drane.
Alergând după linia lăsată de celelalte broaşte, Drane s-a trezit înconjurată de ruinele culturii dorice. Printre ruine, exact ca-n vremurile antice, strălucea templul zeiţei. Acolo înăuntru şi-a petrecut Drane noaptea, lângă altarul jertfelor.
Înainte de a veni soarele, veni arheologul, conducătorul săpăturilor, înalt şi, pare-se, nordic.
Când el a intrat în templu şi s-a plimbat împrejur cu pantofii săi cu tocuri de metal, Drane s-a trezit şi porni să plece, fără a-şi etala frumuseţea de zeiţă cerută de situaţie. Savantul, iubitor de necuvântătoare, a prins-o şi a pus-o încet în centrul altarului, lângă o broască de piatră roşie rămasă din antichitate. Şi începu să le compare, să le măsoare, întorcând-o pe Drane cu burta-n sus, într-o parte şi-n alta, cum cerea curiozitatea.
În sfârşit, mulţumit că broaştele semănau perfect, ca şi cum ar fi fost gemene, a dovedit că rasa Dranei nu era alohtonă în templu, ci autohtonă. De aceea, i-a scris Dranei un număr pe ţeastă şi a lăsat-o liberă. 
Ajunsă la capătul câmpului, cu maţele şi plămânii ameţiţi, Drane a vomitat tot ce mâncase. Cuiva, frumuseţea exagerată îi iese pe nas, ar fi spus cineva.

Ce n-a găsit Drane prin pământuri străine!

Oare, ce a căutat Drane în ruinele străvechiului oraş? Lumea acelui pământ mândru, lăstari sălbatici ai neamurilor de constructori, trec uimiţi printre ruine uimiţi, aroganţi, parcă îmbătaţi de mireasma veacurilor, în căutarea lor înşişi. Cu ochii sufletului pe chipurile strămoşilor, ei nu mai ştiu de calcă peste pietre sau peste broaşte.
Dacă ar călca-o pe Drane, ar arunca-o imediat în prăpastie, printre oase de duşmani, ca să putrezească acolo, ceea ce n-ar fi fost o mare fericire nici măcar pentru o broască.
Înconjurată de var subţiat de diferite arme grele, Drane a încercat să găsească frunze de urzică, precum tatăl şi bunicul ei, dar a găsit ceva mai bun:
Miez de pâine, salam stricat, coji de smochine şi de piersici, dar şi ceva neaşteptat de nimeni: coaja unei banane.

Zidirea

Nu-mi mai aduc aminte de acel tărâm. I-am uitat până şi numele, pe urmă forma dealurilor şi a izvoarelor, toate roase de ploi, peste acel câmp pustiu, fără stejari şi tufişuri, cu doar puţină verdeaţă la început de primăvară. Aceasta era proprietatea lui Culi, orfan. Băiat bun şi vrednic, se hotărâse să-şi facă acolo o casă, să se însoare, pentru a umple tărâmul cu băieţi. După ce înconjurase terenul cu ziduri uscate, eu, fratele meu şi alţi trei l-am ajutat pe Culi să sape temeliile noii locuinţe.
A zis Culi:
„E un obicei străvechi să tai un berbec şi capul lui să fie zidit imediat după tăiere, altfel casa mai greu ar sta în picioare!”
Fratele meu i-a zis:
„Pe aici, după câte ştiu eu, nu-i nicio fiinţă vie, în afara vreunei broaşte!”
Mai bine să nu fi rostit niciodată vorbele acelea! Au căutat peste tot, l-au găsit pe soţul Dranei, tulburaţi. L-au ucis şi l-au pus în acea parte a temeliilor unde avea să se ridice mai târziu vatra.
Broscoiul, cu capul spart, de unde curgea sânge de jertfă, semăna cu o flacără micuţă pe un fir de candelă veche, hrănită cu ulei de măsline. 

Drumul broaştelor

Când o generaţie sau popor îşi pierde drumul, nu-i Dumnezeu să-i ajute.
Mergând printre pietre, mama Dranei este convinsă că nu va da cu capul de stâncă, altfel neamul ei n-ar fi parcurs acelaşi drum de mii de ani. Se numeşte Drumul Broaştelor, zic locuitorii bătrâni ai zonei, drum pe care populaţia broaştelor l-a parcurs în veci, fie pe timp de ceaţă, fie pe timp însorit, purtându-şi ţeasta-n spinare, cu încrederea încrustată în oase că niciodată rasa lor nu va pieri. Şi când trec broaştele pe pământul înmuiat, fără curse şi cu vânt îngheţat printre ramuri, cu ochii lor goliţi de dorul Dranei de tainice îndepărtări, oricine le face loc.
Drane, pierdută-n meditaţii faţă de propriul neam, stă deoparte şi se uită. Ea seamănă cu sunetul minuscul al prezentului, smuls din întreg timpul şi care se mistuie în faţa ochilor noştri precum flacăra unei lumânări.

Timpul pierdut

Călătorul, om simplu, nici prea înţelept, nici poet, a aprins focul cel stins sub cenuşa arsă şi prea-arsă pe vatră. A trezit sunetele apei din somn şi a atins razele soarelui la mugurul pomului de la fereastră. Ceva se oprise în aer şi aştepta-n tăcere, ca o sabie gata să cadă.
Doar atunci şi-a dat seama că timpul nu se întorsese împreună cu el acasă.



(...)


LETËRSIA SHQIPE NË RUMANISHT / LITERATURA ALBANEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ
I përktheu në rumanisht: Kopi Kyçyku / În româneşte Kopi Kycyku