Prozator, dramaturg şi eseist albanez din Kosova (1937-1995), personalitate unică în proza albaneză, autor al volumelor: "Povestiri”, "Sincopa", "Oh", "Kiasina", "Gof", "Rugăciunile serii", "Tragedii moderne", "Povestiri fantastice" etc.
Câteva cuvinte despre un bătrân şi despre cartea lui dedicată fumului
Lui Rexhep Ismajli
Împreună cu ceilalţi doi membri ai comisiei, care avea ca sarcină să inventarieze lucrurile bătrânului, care a murit alaltăieri seara la spital, iar ieri l-am băgat în pământ, la cimitirul oraşului, am intrat în locuinţa sa mică, unde nu m-au surprins tăcerea (mă aşteptam la ea) şi, într-un fel, nici acel miros cam acru, care se simţea acolo, fără să poată ieşi afară, deoarece ferestrele nu fuseseră deschise timp de câteva zile. Intram pentru prima oară în acea locuinţă, aflată într-o clădire cu un singur etaj, vis-a-vis de casa mea, dincolo de o stradă foarte îngustă. Bătrânul se cazase acolo cu dou-trei luni în urmă, dar în tot acest răstimp, rareori ca să nu spunem nimeni nu l-a cunoscut cum ar trebui pe acel om cu părul cărunt şi cu două degete mai puţin la mâna stângă; pe acel bătrân, care în fiecare dimineaţă îl vedeam mergând pe trotuar până la capătul străzii, unde se oprea câteva clipe, se sprijinea pe trunchiul castanului cu ramuri întinse, sub ale cărui frunze dese îşi mişca totdeauna capul gândindu-se nu se ştie la ce, iar cândva, după ce îşi băga mâinile în buzunare şi se uita îndelung pe cimentul, spart pe alocuri, al trotuarului, se apropia de prăvălia care vindea tutun, stătea acolo privind diversele pachete de ţigări (vânzătorul mi-a spus că bătrânul niciodată nu a cumpărat ceva de la el), zâmbea acolo, era un zâmbet zărită cu greutate, pe buzele foarte subţiri (şi despre acele zâmbete vânzătorul mi-a vorbit lung şi lat cu o deosebită plăcere, concluzionând mereu că nu reuşise să înţeleagă semnificaţia acelui zâmbet), uneori le întorcea spatele pachetelor de diferite culori, se ducea să-şi cumpere pâine, câteodată mai cumpăra şi nişte mărunţişuri, produse alimentare, iar apoi, grăbindu-se, se întorcea acasă, mergând pe aceeaşi parte a străzii, pe acelaşi trotuar şi totdeauna pe marginea clădirilor. Când îl vedeam grăbit, purtând toate lucrurile cumpărate, mi se părea ridicol, dat fiindcă mergea legănându-se uşor ici - acolo, întorcându-şi capul în spate fără încetare, cum că ar dori să fie sigur că nu era urmărit de cineva, fie acesta şi vreun câine. Se grăbea bătrânul ca să ajungă cât mai repede acasă, unde stătea închis toată ziua, fără să iasă afară niciun singur minut. Nu ştiu ce făcea acolo, nu-mi dau seama ce meseria practica în liniştea camerei sale, cu ferestrele deschise, unde, de dimineaţă până seara niciodată nu am văzut perdele. Dar se vedea că nu stătea la un loc. Părea chiar foarte prins, având mereu ceva în mâini. Deseori l-am văzut cocoşat asupra unor lucruri - timp îndelungat nu-şi ridicase capul, iar când îl ridica, atunci îl vedeam cum îşi freca fruntea, cum îşi băga degetele prin părul cărunt şi cum începea să scuipe. Scuipa bătrânul şi, când scuipa, făcea nişte mişcări energice cu mâinile, lăsându-mi impresia că scuipa cu un soi de supărare. După scuipat, mi se părea că se liniştea. Atunci se ridica în picioare şi, cam ameţit, se învârtea de două-trei ori, se oprea pe neaşteptate, se atingea de frunte, rămânând aşa, nemişcat, câteva clipe. Apoi dispărea pe undeva. Nu reuşeam să-l mai văd timp de cinci - zece minute. Când se ivea din nou, în mâini purta nişte bucăţi mari de hârtie, o cutie şi nimic altceva. După ce le aranjase hârtiile, dispărea iarăşi, dar nu pentru multă vreme: se întorcea repede având un pahar în mână. Îl lăsa paharul undeva, se plimba puţin prin cameră, la un moment dat punea mâna pe ceva, nu eram prea sigur ce anume lua, dar din mişcările pe care le făcea, eram convins că era vorba de o peniţă, fiindcă începea să deseneze. Eram sigur că desena, deoarece s-a întâmplat o dată ca bucata de hârtie s-o învârte în faţa ferestrei, ocazie cu care am putut să zăresc pe acea foaie de hârtie nişte dungi şi linii pestriţe. Oare desena ori de câte ori îşi lua în mână acel obiect, care mie mi se părea că era peniţă? Nu ştiu. Până la urmă, n-are importanţă dacă era peniţă sau nu. Important este că pentru el acel obiect era mijloc de muncă. Lucra la ceva, ba chiar cu mare patimă: în acele clipe era complet răpit de meditări. Se vedea că muncea cu grijă: era transformat total în ceea ce îşi avea în faţă sau în ceea ce dorea să-şi exprime. La un moment dat, deodată, se aşeza lângă fereastră. Îşi acoperea capul cu una dintre mâini şi rămânea aşa uitându-se în adâncurile cerului. Privea îndelung şi, iarăşi pe neaşteptate, se ridica în picioare, îşi deschidea încet mâinile într-o parte şi scuipa doar o singură dată, iar pe urmă lua din nou loc lângă fereastră, şi sprijinea capul de una dintre mâini şi iarăşi continua să se uite în adâncurile cerului. În acea situaţie se simţea în apele sale. Fără să se mişte deloc. Părea ameţit. L-am văzut de mai multe ori ameţit pe acel bătrân cu părul cărunt şi fără două degete la mâna stângă. În locuinţa sa acum ne-a întâmpinat tăcerea şi acel miros niţel acru; ne au întâmpinat, de asemenea, culorile închise şi apăsătoare ale pereţilor, precum şi ale acelor puţine lucruri, care se aflau acolo şi pe care an început să le inventariem. Nu era mare treabă de făcut, deoarece bătrânul singuratic, pare-se, nu era împins de vreo ambiţie mai mare decât să aibă în dotare numai strictul necesar. Totuşi, printre cele inventariate de noi, mi-au atras atenţia trei sau patru lucruri. În primul rând - de unul din pereţi erau lipiţi circa doi metri de catifea, care era neagră de tot. Pe catifea erau puse trei lucrări. Cea dintâi conţinea câteva pentagrame, cu note scrise minunat. Sus, deasupra notelor, se citea: „Lili Marlen”. Sub ultima pentagramă, undeva, la capătul hârtiei, era scris: „Patru ani de-a rândul am auzit dimineaţa, şi la prânz, şi seara, scurt toată ziua binecuvântată, cântecul Lili Marlen”. Mi s-a părut foarte ciudată lucrarea aflată alături de pentagramele lui „Lili Marlen”. Lucrarea în cauză conţinea de vreo cinci ori numărul şapte. Nimic altceva. Primii patru şapte erau lucrate după cum urmează: în locul liniei scurte obişnuite, care îi taie corpul numărului şapte, corpul abia menţionat, în această lucrare este tăiat de un tăiş de cuţit. Fiecare dintre cei patru şapte avea pe trupul său câte un tăiş de cuţit, iar cel de-al cincilea şapte era lipsit de acel tăiş, fiind doborât şi despărţit de celelalte. În locul tăişului de cuţit, „burta” corpului celui de al cincilea şapte o atinsese o săgeată, doar o atinsese, neieşind în partea cealaltă. Nu ştiu din ce motiv, am gândit: „Acest şapte este în agonie”. La un capăt al lucrării era scris: „Familia mea”. Pe cea de a treia lucrare era scris acest număr: „565897”. Trupul şaptelui din acest număr, de asemenea, era tăiat de un tăiş de cuţit. Acest număr era scris în întregime în roşu, sau, mai bine spus, era lucrat în aşa fel, încât îţi lăsa impresia unui obiect cuprins de flăcări. Un amănunt mi-a sărit în ochi: numărul cinci era bătut şi fixat cu cinci cuie, numărul şase cu şase cuie, celălalt cinci, de asemenea, cu cinci cuie, numărul opt cu opt cuie, numărul nouă cu nouă cuie, iar numărul şapte, purtând acel tăiş de cuţit în trup, nu era fixat cu şapte cuie, ci era prezentat cum ar fi în curs de a cădea perpendicular jos. Dedesubt era scris: „Portretul sărmanei mele soţii la Birkenau”. În afară de aceste trei lucrări lipite de acea catifea neagră, deasupra patului era încă o lucrare asemănătoare, şi ea lipită de o altă bucată de catifea neagră. Acolo erau trei numere: „4123457”, „28973” şi „936479”. Aceste trei numere erau lucrate aproape sută la sută după stilul „Portretului sărmanei mele soţii la Birkenau” şi toate erau fixate cu o cantitate egală de cuie cu valoarea numărului respectiv. Excepţie făceau numai numerele de şapte (interesant, în fiecare număr era prezent un şapte!), aşadar doar numerele de şapte, purtându-şi tăişul cuţitului pe corp, nu aveau cuie: toate erau prezentate ca şi cum cădeau perpendicular jos, spre o direcţie, de unde nu se mai întorceau înapoi. Aceste trei numere erau botezate astfel: „Fiii mei - ochii mei La”. Bătrânul se uitase la aceste trei numere şi le scrisese. Acea carte, singura carte pe care am găsit-o într-o stare foarte gravă, neclară, tulbure aidoma apelor reci ale râurilor după ploile torenţiale de toamnă, mi-a creat un sentiment care-mi eroda sufletul, să mi-l erodeze şi mai adânc după citirea „Cărţii dedicată fumului”, operă originală a bătrânului însuşi. Acea carte, singura carte pe care am găsit în toată locuinţa, nu avea multe pagini, rândurile scrise cu mâna, însă, erau prea dese. Frazele nu erau înşiruite cum trebuie, ba chiar erau foarte încurcate, iar folosirea semnelor de punctuaţie era extrem de ciudată. Găseai propoziţii neterminate, în timp ce punctele şi virgulele, semnele de exclamaţie şi de întrebare, ca şi altele, bătrânul le folosise după placul său. La „Cartea dedicată fumului”, scrisese: „Dar? Lili Marlen! l-am auzit cântecul Lili Marlen l-am auzit eu de atâtea ori am auzit sunetele sale când coşurile fabricilor au vomitat fum - întreb - de ce! - fum au vărsat şi ochii s-au dus la fum sus spre cer oamenilor la fum ca butucul am rămas oamenilor Lili Marlen suna şi zburau la fum irisurile ochilor, mei, fără de care are oare sens pentru mine viaţa oamenilor ar fi trebuit să am putere şi inimă cât un munte care poate să suporte acea durere groaznică care te perforează ca bormaşina o stâncă! Dar ochii s-au dus la fum şi la fum care s-a strecurat prin coşurile fabricilor şi Lili Marlen a sunat - de ce! fumul a mers sus iar oamenii au cântat pe Lili Marlen au băut vin şi s-au îmbătat şi au gândit îmbătaţi fiind au crezut că umbra corpului lor va acoperi pământul şi la început ea se prelungea şi ei cântând pe Lili Marlen alergau ca să prindă propria umbră? Dar! Cu Lili Marlen în gură ei au alergat şi au alergat după umbra lor - şi nu! Au prins propria umbră care se micşora cu cât mai sus se urca soarele când a tins zenitul oamenii care alergau după umbră şi cântau pe Lili Marlen şi-au pierdut umbra corpului care s-a micşorat şi s-a micşorat care s-a strâns şi s-a strâns şi aşa s-a pierdut sub picioarele lor astfel au rămas ca spicul pe pajişte împreună cu umbra lor s-au pierdut şi ochii mei s-au ars şi s-au copt şi s-au transformat în cenuşă iar fumul lor a zburat sus prin coşurile oh oamenilor cum să fac ca să-i uit pe ochii pierduţi şi cum este posibil ca acum să se înalţe peste Pacific fumul groaznic - cum! Unii sunt murdăriţi iar alţii încă nu i-au spălat şi curăţat dinţii în fabrici cântând pe Lili Marlen de aceea miros şi doresc să cânte să cânte iarăşi pe Lili Marlen iar fumul să-le ia cu sine irisurile ochilor şi să le stingă luminile ochilor şi să împrospăteze amintirea care nu trebuie să se împrospăteze şi cu! Vor să se înalţe fumul care o dată era să mă sufoce şi ca un butuc am rămas oamenilor Lili Marlen suna şi ochii mei zburau în fum irisurile ochilor mei fără de care are oare sens pentru mine viaţa oh oamenilor ar fi trebuit să am putere şi inimă cât muntele care poate suporta acea durere groaznică ce te perforează aşa cum bormaşina străpunge o stâncă”.
1964
Rugile serii
Ea, astăzi, nu s-a întins în pat, ca de obicei. I s-a părut plictisitor, foarte plictisitor. A preferat să stea lângă fereastră. Acolo s-a aşezat. Capul şi l-a sprijinit de spatele scaunului, iar mâna şi-a întins-o lenevoasă spre perdea, pe care a îndepărtat-o puţin.
Prietena sa se întorcea cu repeziciune acasă.
Nu se ştie de ce s-a gândit s-o cheme. S-a ridicat, dar nu a chemat-o. A ezitat. Apoi, a luat loc din nou. Liniştea sfâşiată de mişcările sale, s-a peticit. A devenit mai grea. Acest lucru însă, nu l-a observat. Era obişnuită să stea tăcută.
„Tu eşti încercată” s-a gândit. „Totdeauna taci. Tu ascunzi ceva ciudat, mereu prezent pe chipul tău. Asta am văzut-o în oglindă. Da, da, am văzut-o. Ceva te macină, ceva ce o ştii numai tu. Tu o ascunzi. Cel puţin, te struduieşti s-o ascunzi. Ce ridicolă eşti! Crezi că ceilalţi nu-şi dau seama de durerea sufletului tău? Oh, da, da - o ştiu cu toţii, cu toţii. Ba chiar Tina, care a trecut prin preajmă… Dar de ce, oare, nu s-a întors?… Sărmana de ea, probabil nu a vrut să dea de mine, că nu poate să se distreze cu mine, ca şi cu celelalte prietene. Ei îi plac distracţiile. Îi place bucuria. De aceea, niciodată nu vine la mine. Aşa se face să nu aud nicio vorbă a sa, care ar putea să mă consoleze”.
Omul cu cravată galbenă merge pe stradă.
„Eu sunt urâtă, sunt o cocoşată urâtă, nimic mai mult. Aşa par nu numai în ochii mei, ci şi în ochii altora. Iată, când mă aflu lângă băieţi, pe ei îi răbufneşte râsul… Cine ştie… S-ar putea ca râsetele lor să nu aibă legătură cu mine, dar mie aşa mi se pare, adică se leagă de mine, de pieptul meu, de acest leagăn nelegănat de nimeni, de această scândură…”.
La capătul străzii - un tânăr cu o garoafă în mână.
O bătrână se întorcea acasă.
A trecut un biciclist.
„Merg cu capul jos. Totuşi, băieţii reuşesc să distingă liniile feţei mele. Da, da!” a gândit ea, scoţând din buzunarul mic al bluzei o oglinjoară, aruncându-şi ochii în ea. „Aceştia nu sunt frumoşi, sunt sălbatici. Bărbia mea, iat-o, începe şi se termină după buze. Aproape că-mi lipseşte bărbia… Dar şi fără obraji: iată cum sunt băgate înăuntru… Numai nasul drept se străduieşte să facă ceva… Şi asta însă, mi se pare foarte mare pentru faţa mea micuţă. Dacă ai fi fost mai scundă… Eh… Să fi fost… Faţa mea mărunţică ar fi arătat altfel… Probabil că nu ar fi fost atât de palidă, ca ceara. Iar celor tineri, după părerea mea, nu le place culoarea de ceară. Nici mie nu-mi place culoarea de ceară. Din acest motiv mă grăbesc, cu capul în jos. Merg din ce în ce mai repede, fără să mă uit la băieţi…”.
Ochii ei au înlăcrimat. Şi i-a şters cu un colţ al batistei. Apoi s-a mişcat prin odaie. Toate lucrurile i s-au părut dureroase, foarte dureroase. Strecurate într-o tăcere profundă, păreau foarte izolate, ca jucăriile uitate de copii, cu care nu se mai joacă nimeni, în afară de ea, schimbându-le locul de câteva ori pe zi. Iar bezna subţire a serii, care deja a început să umple odaia, le dădu o înfăţişare şi mai tristă. Şi-a întors capul spre fereastră.
Trei flori pe trotuarul de beton.
Ceasul din clopot bate de şapte ori.
Plânsetul unui copil.
„Eu sunt părăsită. Nimeni nu se uită la mine. Sunt în mâinile singurătăţii. Sunt roaba ei. N-am încotro. N-am unde să mă ascund de ea. Nimeni nu mă primeşte în vreun colţ al destinului său… Destinul?… Ce cuvânt ciudat!”
Vroia să zâmbească, dar, de fapt, doar s-a strâmbat. N-a cercetat de ce s-a strâmbat. Avea impresia că zâmbea.
Pe stradă - întuneric.
Pe stradă se aud picioarele trecătorilor.
Până la urmă, strada se goleşte.
Nimeni nu se vede.
Linişte.
Nu se aude altceva, decât miorlăitul unei pisici.
Ea dădu jos perdeaua, dar nu s-a mişcat din loc. Stătea tot timpul aşezată pe scaunul cu spate înalt. Nu vroia să se ridice nici pentru a aprinde lumina.
Iar miorlăitul pisicii, tulburând lacul liniştii din cameră, făcea şi mai asurzitor zgomotul tăcerii ei.
Ianuarie, 1958
Chitara
Inima mea dansează numai atunci când aude sunetul corzilor de chitară. Numai săbiile vocii reuşesc să sfâşie chinul, dăruindu-l aripilor uitării. Da, numai chitara, această chitară care stă în faţa mea, atârnată acolo pe perete, reuşeşte.
În ciuda faptului că deja m-am obişnuit să mă joc cu corzile sale, chitara mea emană voci care, încurcându-se între ele, creează ioni, după părerea mea, foarte bucuroase. Numai pentru mine! Spun numai pentru mine, fiindcă sunetele sale sunt foarte ciudate. Nu poate să le înţeleagă, sau nu vrea să le înţeleagă oricine: plâng când trebuie să se bucure, se bucură când ar trebui să plângă.
Parcă are loc acum plânsetul fetei, care m-a rugat atunci să-i cânt ceva. Am acceptat. Am luat-o chitara în mâini. M-am aşezat lângă fereastră uitându-mă pe cerul nopţii, care, prin fereastra mea, avea forma unui dreptunghiular cu un început, dar fără sfârşit. Mi-au plăcut corzile şi degetele mele a început să se joace cu ele. Sunetele de chitară conduceau cuvintele cântecului dedicat Lunii îndrăgostite de un astru, care l-a trădat pe Soare. Acesta din urmă, supărându-se tare de tot, a tras în Luna Perfidă, ca să-i urâţească faţa pentru totdeauna.
- Ce ţi-a trecut prin cap ca să-l intonezi cântecul acesta? - a întrebat ea ştergându-şi roua lacrimilor care îi ţâşneau întruna.
Mi-am strâns braţele. Mi-am încreţit şi fruntea. Nu ştiam ce să spun. Ştiam, dar ceva mi-a legat gâtul.
- Dar de ce, de ce lăcrimezi? - am auzit întrebarea abia după ce a ieşit din gura mea.
- Cum… de ce?! – a spus ea străduindu-se să-şi oprească lacrimile care îi curgeau pe obraji. - Cum, cum a putut Soarele să devină atât de nemilos…
Nemilos?!
- Da, da! - a spus ea. - Cum a putut să fie atât de nemilos faţă de Lună, care în fiecare seară iese ca să-l împodobească fluviul nostru cu stâlpul auriu al razelor sale?
- Stâlpul auriu? - mi-am zis - Un amănunt, un amănunt fără importanţă.
- Stâlpul auriu al Lunii?
- Nu este al Lunii.
- Al cui este atunci?
- Vorbeşte câte vrei, dar tu nu te-ai atins acum de coarda notei sol?
- Eu?
- Da. De coarda Perfidei… - am spus şi m-am oprit. Opinia mea, pe care vroiam să i-o fac cunoscută, am înghiţit-o în linişte.
Se uita la mine. Intensitatea privirii sale, care m-a copleşit, era prea grea. Ma grea nu se putea.
- Bine! Bine! - am zis.
Am pus degetele pe corzile chitarei mele. S-au creat nişte sunete care nu aveau nicio legătură între ele.
- Ştii un lucru, - a spus ea, - să lăsăm Luna în pace.
- S-o lăsăm, dacă ne lasă şi ea.
- Nu râde de mine!
- Nu râd.
- Atunci dăi drumul cântecului dedicat picăturii de sudoare!
- Despre picătura de sudoare, fără de care nu răsar nici ghimpii?
- Da, ai dreptate.
- Nu vreau.
- De ce?
- Nu vreau să interpretez acel cântec, fiindcă este dureros.
- Fie şi dureros.
- Tu însă nu-l înţelegi!
- Cum să nu-l înţeleg! - a spus ea. - O văd picătura de sudoare la fratele meu ori de câte ori acesta face eforturi s-o păcălească pe mama…
- Eh… - am spus eu.
Un zâmbet, pentru mine complet fără sens, a izbucnit din gura ei. Era atât de tăios şi insuportabil, încât mi-a scos din sărite. M-am uitat prin fereastră: am avut impresia că un astru coborâse chiar acum în faţa ochilor mei. Am ridicat mâna şi m-am avântat: vroiam să-i sparg chitara lovind-o de unul din picioarele astrului acela. Dar am eşuat: astrul se dusese deja departe, acolo sus, dansând alături de colegii săi.
- Ha, ha, ha! – se auzea râsul ei.
Mi-am luat chitara. Am atins o coardă. I-am spus:
- Pentru tine, pentru pielea ta fără niciun por!
Râsul ei s-a oprit. S-a uitat la fruntea mea încreţită. Le-am atins cele şase corzi şi i-am zis:
- Pentru tine, pentru tine, care îmi eşti un sunet fără voce!
- Există şi sunete fără voce?
- Iată că există!
S-a ridicat în picioare. A făcut un pas înainte şi s-a oprit în faţa mea.
- Uite-te la tine, măi sărmane! - a spus ea - Măi, vânătorule de visuri, nu-ţi dai seama că eşti nud!?
- Eu?
- Tu, tu… Nu vezi că ai rămas nud?… Nu vezi că această chitară te-a făcut de râs?… - Arunc-o şi nu mai sta aşa nud, că te vei face de râsul lumii…
Domnişoara Ştampilă s-a mişcat din loc. Eu am strâns chitara şi mai tare. Chitara a ameţit. Domnişoara a devenit şi mai încruntată. La un moment dat a zburat afară, închizând uşa cu putere.
Am rămas eu, chitara şi sunetele sale magice, care se străduiau să gonească gălăgia uşii închise…
Februarie, 1957
LETËRSIA SHQIPE NË RUMANISHT / LITERATURA ALBANEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ
