Librarium Haemus 2007
În limba română de Kopi Kyçyku
Părăsirea sufletului
(Braktisja e shpirtit)
Nu ştiu încotro merge această apă ce curge
şi atârnă de nori ca o harpă.
Natura se spală - cel mort naşte
copii, dacă artele împrăştie rai,
dinăuntrul sinelui îmi plânge o creatură –
Nava Minţii acolo sus s-a trîntit.
Nu pot nici eu să-mi adun lacrimile harpei,
prin toate găurile şi crăpăturile corpului,
ploaia.., singurătatea.., sentimentul culpei,
călătoresc cu picioarele invizibile ale râului.
Nava Minţii s-a spart şi-a explodat,
creatura interioară a plâns şi s-a dus…
Rămasă fără suflet, fără-ndepărtata creatură,
harpa plânge, nu ştiu, după barcă sau după Dumnezeu…
Mor
(Vdes)
Mor,
Pădurea se răstoarnă
Vin păsări îndepărtate
Îi răpesc vocea, zboară
Moartea ca o scoică
Niciodată nu poate fi dăruită
Sufletul stă sus, fluturii-l urmăresc
Mor.
Va muri cu el şi pârâul
Cu ochii spre fluviul cel măreţ
Cine linişteşte acum avionul
Care nu mai e pasăre?
Vine vântul, pădurea, pelicanul
Răpesc, recreează totul.
Poetul moare.
La sfârşit, la sfârşit de tot, academicienii
Înmormântează coşciugul gol.
Liturghier
(Meshar)
Lui L.Poradeci[1]
Pornit-au pescarii, în şir
trestiile se-nclină – sfinte monahii.
Barca micuţă cu cârmă şi pânză
bisericuţă unde slujesc cei înecaţi în fiecare duminică.
Cu umbra poetului vor scoate din noapte
şi peşti care, ca mine, îndrăznesc să aibă aripi…
Poartă deschisă
(Portë e hapur)
Aici,
împreună cu mine trăieşte acel Suflet Ofilit
fără cuvinte,
fără opere,
fără gesturi,
pe marginea apelor,
ascuns în spatele verdelui
ca tăcerea-n spatele morţii.
Cu mine-ţi duci viaţa, Suflet Ofilit
blestemând Timpul,
şi visele strămoşilor, de unică folosinţă
Întind mâna duios,
o, suflete,
ating numai Natură,
nu mâna insistentă a bărbatului,
întind mâna
ating numai Natură,
cel mai sălbatic simţ al singuraticului.
Aici tot se crede că Soarele
coace pâini dulci de argilă
forţa se-mpuţinează,
mintea scoate aburi, fum,
simţul vomită
de duhoarea statuii umane în ajunul
renaşterii lui aprilie
şi nu mă feresc chiar mult
de bulgărele alb,
rapsodic al munteanului,
când apare naiv înăuntrul meu,-
… lăută…, ison.., bucium…
ci de pălăria academică pusă pe cap –
prezervativ de lână pentru creier
mă feresc,
mi-e teamă
mi-e viaţă.
Albanezii la priveghi
(Shqiptarët në mort)
La mese mortuare albanezii se adună,
neîntâlniţi unul cu altul de luni, de ani.
O odaie cu femei înnegrite de moarte,
O încăpere cu bărbaţi văduviţi.
Le comemorează morţilor cele şapte zile,
cele patruzeci, morţilor, când împlinesc un an.
Povestesc istoriile vieţii de odinioară:
„…să aibă lumină! Să aibă lumină, oriunde s-ar afla…”
Apoi pleacă şi se topesc încet,
fiecare cu treaba lui
„… plânge din cauza dintelui de lapte…”
… nu-i am pus o monedă în buzunar…”
„…Au trecut mulţi ani, ne-am despărţit…
…În aprilie ar fi împlinit nouăsprezece…”
Le sărbătoresc albanezi celor morţi douăzeci de ani
Apoi pot învia în proprii fii.
Lucruri
(Sende)
Câte lucruri mă roagă se le iau cu mine
În drumul scurt unde eu însumi nu voi mai fi,
Unde mâna creatoare o ascunde pe cealaltă în spate
Ca mâna copilului când caimacul fură.
Cere mântuire de la mine orice lucru fără Duh
Tot ceea ce a venit să trăiască mai mult decât mine,
Dar eu sunt un lucru fără coadă, cu o etichetă transpirată
Am înviat lucrurile cu ochii, cu nasul, cu degetele şi urechile.
Nu par o formă nedesăvârşită? Cunosc oare motivul
De ce am venit pe lume şi de ce las această viaţă?
În mine sapi? Găseşti săgeata trasă, nu arcul,
Căci şi eu sunt un lucru. Sunt un lucru! Sunt ceva!
Ce cauţi? Ce căutaţi? Veşnicia de la mine?
Acum când mă dezbrac de formă şi-mi sfâşii duhul?
Visele şi aiurelile mele în somn îmi evocă
Balena navigatoare cu moluştele - cancer în carne.
Nu găsi în burta mea celelalte forme.
Capul ăsta nu-i cârmă, nu-s lopeţi aceste braţe,
De aceea nu pot să vă car, să vă arunc dincolo, unde ne duce vântul
Pe alt drum, pe alt ţărm, pe altă cărare.
O, lucruri cu coadă, cu urechi, cu coarne, cocoaşă şi gheare,
Lucruri - fraţi şi surori cu mai puţin noroc.
Spinarea mării
(Shpina e detit)
Oamenii mei i-au întors mării spinarea
Şi eu
am aceeaşi slăbiciune
scufund nave
le găuresc la şold şi merg departe
Acolo unde norii îmi amintesc de peşti
barca cu pânză sfâşiată această artă
acolo unde orice copac ascunde coajă
un copac mai înalt.
Pleacă navele.
Oamenii mei i-au întors spinarea mării
şi-şi scot maţele
din dulcea pâinică a pământului
şi din băuturi.
Strabism timpuriu
(Strabizëm i kryehershëm)
În dinţi am pietriş. Şi fluier în somn
Vânt ce boceşte Când se sfâşie-n două
Visul era un pod Mai mult decât o cărare
Moarte ce nu trezeşte Când ne sărută pe ochi
În unghii am praf Noroi înjghebat
Şi aştept rândunelele Să mă secere cu pliscul
Găurit de muguri Din mine va curge ploaia
Ce se duce la botezuri Şi spălare de morţi
În plămâni am nisip La subsuori sare
Urdori aurii În ochii cu pungi
Lipitoarea somnului îşi Strâmbă guşa şi strică
Visele - viaţă grea - Pietrele la rinichi
În piatra morii m-am băgat Şi mă macin în fiecare zi
Din tălpi în păr De prieteni şi de mine însumi.
Pietre în buzunar
(Gurë në xhep)
S-au dus cu toţii printr-un drum cenuşiu,
cu ochii pe spinare şi pietrele în buzunar.
Ciamăria se apleca, nava ruptă la ţărm.
Au mai rămas pe deal câteva case,
piatră peste piatră, măslinii vechi,
în satul căruia i-au schimbat numele la fel ca nepotului
şi i-au dat un alt nume
când bunicul a decedat.
Casele n-aveau picioare, erau suflet.
N-au avut timp pentru mai mult:
Pietre sub căptuşeală, ouă de porumbel din cuib
şi puţin lut thesprot[2] sub limbă
ca să nu-i ia vântul.
Până atunci
vor fi morţi cei care i-au văzut,
probabil şi cei care au învăţat cântecul cu urechea,
dar măslinii fac fructe mici,
duzii fac fructe acre,
de când i-au ars,
când s-au închis porţile cu zăvoare.
Pietrele în buzunare vor înflori,
sunt ouă.
Ison
(Iso)
Nimic nu vom lua cu noi din această mare
vom lăsa aici pietrele, dafinii şi sepiile pe nisip
şi nectarul şi valurile ce hoinăresc mai mult decât păsările
nicio pietricică, nicio scoică, usturoiul din curte
nici insulele îndepărtate ivite după ploaie
nălucile limbii care rostit-au primele.
Nimic nu vom lua cu noi din această peninsulă
pescarul cu braţul ciuntit scrută soarele deasupra spinării
fetele cu cercuri de goblen vânează băieţi
marea a rămas în spate – pustiu sărat unde speranţele doar răsar.
Nimic nu vom lua din acest cer ce s-a limpezit
unde norii albi seamănă cu bikini pe un trup bronzat
totul va rămâne pe jumătate şi orice lucru din această vară
va îngheţa în mitra Canon-ului unde mi s-a ars definitiv o poză.
