... din volumul ”Cartea ce nu se închide”
Librarium Haemus 2007
în limba română de Kopi Kyçyku
(Ora e vdekur)
Ceasul muri
Tocmai când număram bătăile
Timpul începu să se golească de Mişcare
Inspiraţia –
De mine
Camera-şi pierdu echilibrul
Membrele-şi schimbă forma
Pe limbi de ceasornic se agaţă visele
Strigai şi veni Meşterul
Şuruburi şi şuruburi
Schimbă
Timpul nicidecum nu intra în ceas
Făcui enorm să-l înviu
Pereţi să se-ntoarcă-n cameră
Mişcarea şi Inspiraţia
Priveşte sub vechea fotografie a Familiei
Stau mute-n aer
pironite
(Vetëm ose Hamlet i sëmurë)
Puţin îmi dai, viaţa mea
Şi prea mult ceri de la Mine.
Nu pot să-ţi dau mai mult
Decât să te ridic în picioare.
Nu pot decât să-ţi pun un nume
Şi să te învăţ să mergi
către adevăr, către oameni,
decât să-ţi dăruiesc timpul meu
răbdarea pietrei, focul, albastrul.
Nu-ţi pot da mai mult, iar tu
Prea mult îmi ceri.
Printre orbi, singur sunt
Printre umbre şi zei.
Singur între mine şi spaţiului din zid
În faţa urii şi a iubirii - singur.
Dar tu prea mult îmi ceri şi prea puţin
Îmi dai, viaţa mea.
Hamlet, Hamlet, sunt pe drum
Medicii îmbrăcaţi în alb
Îmbrăcaţi în negru vin
să te vindece, cap
nedormit al lumii.
(Parisi, Vendlindja)
Vom intra la Paris
Piatra noastră acolo o vom înfige
Nu ne va întâmpina Teuta Gent[1]
Nu ne va tăia calea sălbatica hoardă romană
Nu ne va primi vreun om viu
La Paris vom intra
Visele vom atârna de aripile berzelor
La un izvor ne vom spăla pe faţă pe mâini
Vom lăsa nopţile balcanice în urmă
dansurile cântecele baladele basmele
Doar fluierul vom lua cu noi
Să cântăm când ne va strivi dorul
pierduţi în hoarda cloşarilor
a umbrelor
a şobolanilor
Până târziu prin străzile Parisului ameţitor la metrou
Vom adulmeca mireasma gutuii din patrie
Despre vremurile murdare vom vorbi cu degetele
Nu vom călca nicio muscă
Nu vom speria nicio pasăre
Nu vom turna foc amărăciune
Peste capul nimănui
Nu vom îngenunchea în faţa Europei adormite
Nici în faţa zeilor scrântiţi
Dă-mi besa[2] Lum Lumi
Că nu ne vom uita locul de naştere
(Etyd për Shqipërinë)
Pitică eşti
Pitică eşti măi
Fără mine
Şi-un nimeni sunt
Sunt un nimeni măi
Fără tine
Duh şi trup
Ne-a blestemat cineva
Sub bolta de sticlă
Albanie măi
Picătură de apă
În palma celui însetat
(Gruaja)
Nu-i de sânge
De foc este de lumină
Lucire lăuntrică a sufletului
Nu-i de somn
De nisip e de apă
Se pierde printre degete
Vis mai mult decât zeitate
Se deschide ca o carte veche
Şi nu-i poţi citi sfârşitul
Nu-i din cuvinte
Pământ de cutremure este de mistere
Printre forme-nfiorătoare alunecă
Brusc undeva se îndoaie
Pierzându-şi echilibrul
Din temperatura trupului
sub umbra Destinului
(Hapja e një poezie në kohë trishtimi)
F.
Ne-au gonit din oraş
Terase hoteluri porţi au închis
Soldaţi şi blindate ne-au urmărit
Altundeva să vă cătaţi norocul au spus
În ochii visători ai lui Naim[3] ne-am cuibărit
Muntele înzăpezit am parcurs în lung şi-n lat
Cu sufletul tău în palmă eu
Tu cu fluierul fermecat în buzele-nflorite
Nicăieri coliba zeilor din Sharr[4]
După mulţi ani
nu mai ştiu ce epocă ce împărăţie era
Ne-au găsit într-o poezie aurită şi ne-au spart suliţele ferestrele acoperişurile
Ne uităm unul la altul acum
prinşi în fond de obiectivul lui Marubi[5]
Şi ascultăm ploaia
Cum ne trezeşte din trista uitare
(Vaji i një shqiptareje që e shënova diku në Evropë)
La Taphane
Cine minte că
N-are deloc grijă de noi Europa
E atât de drăguţă
Că nu experimentează nimic fără noi
În marele spital psihiatric se recomandă
Câte un Tolvan în fiece seară
Ţi se pare mai frumoasă
Viaţa de rob
A neantului
(Shtat Lëshon një Lulëkuq)
Tăcerea mea e mai veche
decât mine şi mai puternică
decât moartea mea
e neputinţa mea
tăcerea când dorm
număr stelele
mă joc cu umbrele cu cuţitele
şi-ntr-o câmpie albă
trup îşi capătă
un mac
fiindcă tăcerea mea
are greutatea pietrei blestemate
şi limba omului răstignit pe stâncă
(Loja me vdekjen)
Nu ştiu câţi ani s-au făcut
dar eu m-am învăţat până la urmă
şi cu şobolani şi cu şerpi şi cu îngeri
Cad şi mă ridic
cu câte un nou ghimpe-
n talpa stângă
Şi-n jurul gâtului meu subţire
continuă să se îngroaşe
lucirea cumplită a Cuţitului
nu mă mai pot înşela
nici vorbele bursucului cu dinţi
de cal şoptindu-mi-le la ureche
Văd
chip al dorului
cămaşa peticită a Mamei
Deocamdată ştiu numai
Că trăiesc într-un mod cât se poate de normal
Şi mă joc cu moartea parc-ar fi căpşorul unei pisici
(Maca e zezë)
În călătoria mea
o pisică neagră mă urmăreşte
şi sufletul îmi spune
în mijlocul drumului te vei opri
şi cântecul îmi spune
niciodată nu mă vei cânta cu vocea
şi lumina îmi spune
orbul orb a rămas
şi visul îmi spune
caută-mă-n transă
dar vino şi spune cuvântul
când nu ştii pe cine iubeşti sau urâşti
vino să crezi în chipul din oglindă
o pisică neagră mă urmăreşte
în călătoria mea
(Metafora e Jetës Sime)
Dacă nu vorbesc
viaţa mea n-are linişte
fă-te Eu cuvântul meu
tăcerea să nu te strivească
în pietre
de moară
dacă nu vorbesc
viaţa mea n-are linişte
cuvântul meu fă-te Eu
rana mea
să respire
adânc
[1] Regină şi respectiv rege al ilirilor.
[2] Cuvântul suprem al albanezilor. Versul are sensul: Dă-mi cuvântul, tu, fiul meu fericit (numit Lumi – Fluviu) că nu vom uita locul nostru de naştere.
[3] Naim Frashëri (1856-1900), considerat de mulţi ca fiind poetul naţional al albanezilor.
[4] Munte din Kosova.
[5]Pjetro Marubi (1834-1903), întemeietorul unei şcoli de fotografie în oraşul Shkodra în ultimul sfert al secolului XIX, unul dintre primii fotografi ai Balcanilor. Este primul dintr-o celebră dinastie de fotografi.
