Prozator, poet,
dramaturg, eseist şi profesor de literatură (Shkodra, 1903-Roma, 1975). A
studiat literatura la Padova, în Italia. Autor al volumelor: “Umbra munţilor”,
“Negustor de steaguri” "Chemarea lui Skanderbeg", "Urma
anotimpurilor", "Simfonia vulturilor", "Gustul pâinii
dospite", "Oglinzile lui Narcis", "Leagănul de aur",
"Lună însângerată" etc. A înfiinţat în Italia importante centre
universitare de studii ale civilizaţiei albaneze, precum şi reviste de
literatură, cultură şi spiritualitate.
Negustor de steaguri
Un sentiment
întunecat, ca o scârbă inexplicabilă, îl ţinea departe pe Hilush Vilza de
prăvălia lui Gaspar Tragaci. Când era obligat să treacă pe acolo, păşea pe
„malul” prăvăliilor de vis-a-vis, rapid, fără a-şi întoarce capul, suspendat în
teama ca nu cumva iese negustorul şi-l cheamă. Cândva întâlnirea avea să se
producă, deoarece îi datora o vizită mai de mult vechiului prieten de familie.
Şi după decesul tatălui lui Hilush, Gaspar şi-a păstrat prietenia ca înainte,
venea în vizită cu ocazia sărbătorilor sau în zilele onomastice, atent şi
grijuliu, în timp ce fiul celui decedat trăia în străinătate, unde plecase să
studieze. Iar acum Hilush se întorsese la Shkodra şi era dator să-şi salute
prietenul. Era o datorie vitală. Era zilnic în dilemă şi nu ştia ce anume îl
obliga să amâne întâlnirea.
Într-o zi, n-a mai
avut cum să scape.
În timp ce se plimba
în bazar împreună cu Remzi Frashnjeti (când era cu vreun prieten, se simţea mai
curajos), a auzit un zgomot la fereastra prăvăliei. A trebuit să se întoarcă şi
a dat de imaginea negustorului care îi făcea semne de dincolo de masa lui de
lucru. Cu o nelinişte în inimă, nelinişte pe care a considerat-o ridicolă,
Hilush s-a despărţit de prietenul său şi a intrat în prăvălie.
Pseudonimul lui Dhimitër Pasko, prozator, poet, critic literar, economist, jurnalist şi traducător (Pogradec, 1907-Tirana, 1967). A studiat ştiinţele economice la Bucureşti. Autor al volumelor: "Nopţi albaneze", "Poetica lui Lasgush Poradeci", "Ago Jakupi şi alte povestiri", "Kapllan Aga al lui Şaban Sabia", "Cântece şi strigăte din oraşul incendiat", "Asalt şi lacrimi", "Poemul Sfântului Naum", "Fan Noli - traducător şi critic literar", "Într-un colţ al Iliriei de jos", "Exil şi întoarcere" etc.
Primăvara în Transilvania
- „Tu nici anul
acesta nu-ți vei putea petrece Paştele în ţara ta. Iar în loc să stai închis în
acel oraş foarte zgomotos, mai bine vino la noi. Eu şi toţi membrii familiei
mele te aşteptăm cu drag”.
Aşa mi-a scris
prietenul meu Luçian T. din oraşul Baia Mare. La sfârşitul scrisorii, adăugase
şi următoarele cuvinte, cu acel scris de om cult, ponderat:
„Aici avem primăvară.
O primăvară dulce cum nu am mai văzut. Hotărâşte-te şi vino. Va fi aici şi
Salustiu, fratele meu, cu soţia. Dacă ai dori, ne plimbăm prin Maramureş, până
în apropiere de fluviul Tisa, precum şi în munţi, la valea râului Vişeu. Locuri
frumoase care merită să fie văzute”.
Scrisoarea mai
spunea:
- „Domnişoara L. – pe
al cărei caiet cu poezii îl ai acolo ca să-l analizezi (adu-l, dacă vrei) - m-a
întrebat dacă vei veni…”
Nu era prima oară
când primeam scrisori şi invitaţii de acest gen din partea colegului meu
înţelept, de care mă lega o prietenie strânsă de când eram la Universitate, dar
legăturile oraşului mare, care îl ridică pe om atât de sus, dar şi îl coboară
atât de jos, erau foarte puternice şi nu mă lăsau.
De data aceasta am
simţit un mare gol în suflet, pe care nimeni nu putea să mi-l umple. M-am
hotărât repede şi am plecat.
A fost sfârşit de
aprilie.
Drumul lung, dar
foarte plăcut, mai ales valea râului Prahova, valea râului Timiş, printre
păduri verzi, iar apoi câmpia care începe cu oraşul Braşov.
Toate acestea parcă
le-am acum în faţă, fiindcă am stat tot timpul la fereastra vagonului, ca un
sărman.
La Cluj – Koloszvarul
de astăzi – n-am stat decât o singură zi, ca să mă întâlnesc cu nişte prieteni,
să arunc o privire la marea bibliotecă a Universităţii, precum şi să mă plimb
puţin, cu trăsura, prin parcul atrăgător al oraşului, lângă râul Someş.
Şi de data aceasta,
la fel ca alte dăți, mi-a făcut o mare impresie statuia ecvestră masivă, din
alamă, a regelui maghiar, Matiás Korvin şi a vasalilor săi, situată în faţa
catedralei oraşului. Dat fiindcă regele Korvin este cu sânge român, statuia sa
rămăsese intactă. I se adăugase o inscripţie a panei ironice a profesorului N.
Iorga. Din câte mi-aduc aminte, inscripţia sus menţionată avea următorul
conţinut: ”Matiás Korvin, invincibil în lupte, a fost învins numai de propria naţiune, atunci când a încercat s-o calce”. Această frază făcea aluzie la o
bătălie, care îl pusese pe Korvin faţă în faţă cu prinţul Moldovei, fiind
învins de acesta din urmă.
După ce am dat mâna
cu prietenii şi colegii mei, printre care aflându-se şi Ferhat Mehmeti,
inspector de finanţe, considerat de al nostru, deoarece era ginerele lui
Ibrahim Themo, am pornit spre Baia Mare, de-a lungul Văii Someşului.
Oraşul Baia Mare – Nagy
Banya – îl văzusem şi cu altă ocazie, dar aceasta se întâmplase sub cerul
obosit al lui august.
Acum era primăvară.
În timpul nopţii
plouase uşor, ceea ce îi împrospăta orașului frumuseţea. Mirosea a ţărână, a
flori şi a iarbă fragedă fermecătoare.
Prietenul m-a
întâmpinat la gară. Casa era plină cu oaspeţi şi bucurie.
Pseudonimul literar al lui Llazar Gusho, poet, gânditor, traducător, născut la Pogradec, Albania, în anul 1899 şi decedat la Tirana în 1987. A studiat literatura la Bucureşti şi la Graz, Austria, unde şi-a susţinut doctoratul cu o lucrare privind opera poetică a lui Eminescu. A fost cel mai apreciat liric albanez al secolului al XX-lea. Poet prin excelenţă, Poradeci a lăsat moştenire volumele “Dansul stelelor” (prima ediţie: Constanţa, 1933) şi “Steaua inimii” (prima ediţie: Constanţa, 1937).
Vizitele domnişoarei Ana X în turnul meu
“Poradec[1], marţi 12 septembrie 1978.
A venit Ana azi de două ori, la ora 3 în cameră, jos, pentru puţine minute, şi la ora 6 în turn, timp de 2 ore 1/2. Pe la ora 8 şi jumătate, Ana şi-a exprimat destul de direct, speranţa mea intimă, marele meu ideal, FINAL, pe care-l am faţă de Ana, ca ea să devină soţia mea, (o soţie divină). Imediat după ce a rostit (pentru prima oară): “Eu voi deveni soţia ta, Ana Lasgush Poradeci”, sufletul meu a tremurat de fericire la ascultarea acestor cuvinte. Dar m-am întristat, deoarece Ana a spus mai târziu că eu sunt însurat, ceea ce m-a făcut disperat. (…)
Poradec, 29 mai 1978. Sunt bolnav, fiindcă am răcit ieri. Când la 5 şi ½ , după amiază, m-am dus la Preşedintele Comitetului Executiv, în plină vijelie. Pentru Constantina. Ana a venit la ora 9 şi ½ seara. Imediat ce m-am întors, am constatat că n-am nimic ce mânca la cină. Ana a ieşit, a cumpărat pentru mine o chiflă şi o porţie de caşcaval la restaurantul „Ţurism”. Apoi a spus că pleacă să-l cheme pe doctorul Misto. Eu n-am vrut, dar ea a plecat îndată, l-a adus pe Misto, care mi-a injectat o fiolă de penicilină, mi-a dat alte medicamente, inclusiv alte douăsprezece fiole de penicilină, ce urma să mi le injecteze, de două ori pe zi, un infermier de la spital, trimis expres de Misto.
Poradec, 30 mai 1978.
Ieri, 29 mai, în plin frig şi vijelie, m-am dus la Preşedintele Comitetului Executiv al Judeţului Pogradec, Spiro Bice, ca să-i spun s-o numească pe Kostandina învăţătoare de literatură şi preşedintele în cauză a primit-o bine propunerea mea.
Poradec, 31 mai 1978.
Domnişoara Ana mi-a cumpărat de la piaţă cinci ouă.
Poradec, 2 iunie 1978.
Domnişoara Ana mi-a adus o sticlă cu cerneală de stilou.
Poradec, 18 iunie 1978.
Diseară, în jurul orei 8, domnişoara Ana a intrat pentru întâia oară în odăiţa mea, de la etajul trei al turnului. A luat ca s-o copieze la ea acasă poezia, pe care mi-a dedicat-o Petraq Kolevica şi pe care el însuşi mi-a adus-o la 28 aprilie 1978 la Tirana - o apoteoză pentru Kamadeva mea. În poezia sa, Petraq mă cheamă Ravvi.
Poradec, sâmbătă 24 iunie 1978.
Domnişoara Ana astăzi a luat, cu multe împotriviri din partea mea, Notiţa mea secretă ca noaptea, pe care a văzut-o întâmplător în odaia turnului meu, asupra geamantanului de piele, unde eu ţin Jurnalele iubirii cu Niqka[2]. Notiţa o scrisesem întâmplător pe o foaie subţire precum foiţa de ţigară: mi-a răpit-o şi a copiat-o - cât m-a durut că a copiat această sfântă notiţă de a mea! - dar n-o puteam opri pe Ana. Notiţa era următoarea: „Aici este cearşaful cu florile roşii ale Niqkăi, faţa de pernă unde-şi pusese capul, batista de mătase, care mi-a parfumat trupul după extazul nostru de iubire, în acea noapte la Dardha[3], şi sutienul delicatissim de mătase al Niqkăi.”
Poradec, sâmbătă 24 iunie 1978.
Azi pe la ora 4 după amiază a venit la mine acasă, în camera de la etajul doi, domnişoara Ana. M-a găsit luând prânzul, aveam o bucată de salam din acela foarte ieftin, salam prost, făcut din rămăşiţele cărnii, din gândaci şi artere de porc, salam pe care-l cumpără săracii, cei care o duc acum foarte greu. Aveam şi rondele de dovlecel prăjite cu ulei de soia, nu cu ulei de măsline, căci soia este mai ieftină decât măslinul, doar că are un miros neplăcut, miros insuportabil. Dar eu care am suferit toată viaţa, care am rămas fără tată de când aveam 16 ani, suport mirosul acesta, miros de soia. Mâncasem trei sferturi din prânz când a venit Ana cea minunată, tânăra femeie, superbă pentru tot oraşul, nu doar pentru mine. Am întrerupt prânzul când a pus piciorul în camera mea, fragedă, zâmbitoare, cu pas vioi şi tiptil. Ana, i-am spus, am terminat, i-am spus aşa din cauza bucuriei că venise, pentru că în această oră nu venise niciodată la mine. Am băgat mâncarea în dulap imediat. Nu m-a lăsat bucuria să-mi continui prânzul, de aceea i-am spus Anei “am terminat”. Am discutat cu mare plăcere vreo oră şi un sfert şi ne-am urcat la etajul trei, în odaia turnului meu, unde lucrez. Acolo am vorbit cu multă dragoste despre o grămadă de lucruri de ale noastre, despre poezie şi critică literară, despre filozofie şi cultură, despre amănunte biografice ale mele, lucruri la care ea ţine enorm, ţine cu dragoste la Lasgush, cu un zel, cu o insistenţă, cu o răbdare şi cu o mare rugăminte, zel mare şi nedisperat al ei, de aceea mereu îmi cere căte ceva, îmi cerşeşte, mă roagă să-i dau, mă tachinează să-i dau, mă obligă să-i dau, să-i dau, să-i dau orice lucru, mereu să-i dau din gura mea, din viaţa mea, din întâmplările mele, din activitatea mea. Imediat după ce încep să vorbesc, ea se grăbeşte să ţină notiţe, scrie repede, foarte repede, foarte repede, scrie, parcă ar fi fost o stenografă. „Lasă notiţele”, îi spun, ”lasă notiţele”, ascultă convorbirea, ascultă ce spunem, ce discutăm, viaţa nu este nimic, nimic, numai arta ne poate mulţumi, doar plăcerile spirituale produc plăcere, ne produc plăcere nouă, intelectualilor, doar bucuria spirituală ne rămâne, doar ea ne poate consola de doliul vieţii, al acestei vieţi. Vei opri notiţele acelea, sau vrei să te sărut iar pe obrăjori, te vei opri - sau, vezi, nu, te voi săruta pe buze, pe gură, înţelegi sau nu?’ „Sărută-mă cum vrei, eu nu ascult!”, spune, şi astfel eu n-am ce face, astfel ea mă convinge, mă vrăjeşte, pentru ea, mă face să fac ce spune ea. Ce femeie minunată, minunată pentru mine, ce este această putere a ei de a mă seduce, putere la care nu mă pot împotrivi. Astfel, vorbind eu, vorbind ea - ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că Ana, observând orice lucru, orice amânunt, orice secret din odaia mea din turn, pipăind astfel cu mâinile ei neliniştite, de neliniştit, a pus ochii, ochişorii ei atât de frumoşi, atât de inteligenţi, atât de străpungători, şi a luat o foaie de a mea foarte subţire, subţire ca foiţele de ţigări, pe care eu notasem vreo patru-cinci rânduri secrete, pe cele mai tainice, secretissime, ale întâmplărilor mele cu Niqka, rânduri secrete ca noaptea, de al căror conţinut nimeni nu a mai ştiut până azi, nu putea să-l ştie, nu putea. Ana a luat foiţa, eu n-am lăsat-o, i-am luat-o din mâini, ea nu mi-o dădea, mă ruga cu 1000 de rugăminţi s-o copieze, n-o lăsam, cu 1000 de împotriviri de ale mele, nu-i dădeam voie, nu, i-am spus, că te voi săruta pe gură”! „Fă-mi ce vrei, spuse, eu o voi copia”, şi i-am dat-o. Dar această femeie sublimă, tânără, elegantă, albă, cu obrazul ei oval, mereu zâmbitoare, m-a înrobit cu insistenţa ei, cu insistenţa ei, cu persistenţa ei, şi… n-am mai putut-o opri să copieze notele mele de pe acea foiţă de ţigări, unde întâmplător notasem despre o chestiune de memento al meu”[4].
“Nu doar a copiat Ana notiţa mea, precum am notat aici la 24 iunie, dar Ana a deschis pe urmă, cu multă îndrăzneală, îndrăzneală plină de iubire faţă de Lasgush, - a deschis şi geamantanul meu de piele, unde eu îmi păstrez lucrurile cele mai sfinte ale iubirii mele cu Niqka, a deschis ea geamantanul şi a luat, a scos din geamantan primul Dosar (în culoare maron deschis), pe cel de sus, şi l-a luat pentru acasă la ea, ca să-l citească la ea acasă, căci ora în odaie a trecut de 9 şi jumătate seara. N-am lăsat-o să-l ia, cu 1000 de împotriviri, cu 1000 de rugăminţi, n-o lăsam să-l ia, dar şi Ana, cu 1000 de împotriviri l-a luat, m-a învins, iubirea ei pentru mine, adoraţia ei faţă de Lasgush, atragerea ei sufletească irezistibilă faţă de mine. Eu n-am vrut ca ea să-l ia acel dosar, dat fiindcă în el am - între altele - copia curată a jurnalelor mele privind pe Niqka; copia am scos-o din jurnalele mele laconice; am preluat-o scriind-o curat, cu cerneală, din jurnale, nu copia tuturor jurnalelor, ci numai 222 de pagini, scrise curat cu cerneală. Copia cu cerneală e făcută de mine in extenso, am făcut-o in extenso pe baza diferitelor jurnale laconice. Această copie conţine 222 de pagini, de la pagina 1 până la pagina 222. Copia este fragmentară, adică nu cuprinde toate notele mele despre Niqka şi mine, pe care sunt în curs de a le face in extenso. Nu le-am făcut pe toate in extenso deoarece n-am avut timp, sper să le duc până la capăt anul acesta aici la Poradec, până în octombrie 1978. Acea copie, pe care a primit-o domnişoara Ana, are şi titlu (pe care îl subliniez azi cu roşu).
Notă: Copia 222 (din copia luată de Ana) este textual aceasta (pe care o subliniez astăzi cu roşu), Carnetul N.III (1938).
(Luni, 27 iunie 1938), Tirana, ora 9.15, dimineaţă, am pornit cu avionul spre Korça. Ora 10.25 la Korça m-a întâmpinat Niqka în faţa biroului avioanelor. Seara, la ora 8.50 i-am pus pe braţul drept brăţara cu 15 diamante. Ora 10, până la 1 după miezul nopţii, mângâierile şi sărutările dragi cu Niqka în pat şi poe duşumea.
(Caietul N.XI. 1938). Întâlnirea mea cu Niqka la Korça, 27 iunie 1938, luni. Dosarul maroniu, pe care l-a luat azi, 24 iunie, la ora 9 noaptea, Ana, din valiza de piele, ca să citească ce conţine - după câte mi-a zis - mi l-a adus înapoi ziua următoare - aşa cum îmi promisese - duminică 25 iunie).
Poradec, duminică 25 iunie 1978.
Azi mi-a adus domnişoara Ana Dosarul maron, pe care mi l-a luat ieri, sâmbătă 24 iunie. L-a adus, la ora 6 după masă a venit în turn, a venit uşoară ca o şerpoaică, cum vine mereu, i-am deschis uşa odăii din turn, zâmbea cu drăgălăşenie, foarte inimoasă, foarte delicată, am sărutat-o cu multă dragoste pe amândoi obrăjorii şi pe gură, am sărutat-o adânc, aproape o muşcam, ea zâmbea şi a intrat în odăiţă. (…) Mi l-a adus şi mi-a spus: „Începând de ieri, ora 9 seara, când am plecat din turn, am lucrat până la 2 şi ½ după miezul nopţii; mai întâi am citit manuscrisul copiei curate, întreg manuscrisul, apoi l-am copiat până la ora 2 şi jumătate după miezul nopţii.”de ce l-ai copiat” am întrebat-o; „mi ai spus că o să-l citeşti doar”. „Nu” a zis, „nu ţi-am spus că doar îl voi citi. Dat fiind că nu mai aveam timp - la patru dimineaţa trebuia să mă scol, că aşa aveam o treabă – am copiat numai trei sferturi din cele 222 de pagini in extenso din copia manuscrisului, am copiat părţile care deocamdată erau mai importante pentru mine”.
„Cum ai putut să-mi faci una ca asta”, i-am spus, eu îmi ţin notiţele în secret, secrete precum noaptea, dar nu să mi le citească şi să mi le copieze altul. ‘Altul’, a zis ea, ‘sunt eu?’, şi a luat cu viteză, cu sete, parcă înfometată, din biblioteca turnului două pachete subţiri, legate de mine cu grijă, şi când a plecat, pe la ora 9 şi jumătate seara, la ea acasă, le-a luat la ea acasă. ‘Cum le răpeşti aşa?’, i-am spus cu voce aspră. ‘Eu sunt răpitoare’ a vieţii lui Lasgush, a spus şi a plecat, am condus-o până jos, până la poarta de afară. (…)
[1] Vechea denumire a oraşului Pogradec, oraş aflat pe malul apusean al Lacului Ohrida, considerat a fi cel mai frumos lac din Balcani. Lacul Ohrida, de origine tectonică, are o suprafaţă de 360 km2 şi o adâncime maximă de 286 metri, obiectele putând fi văzute cu ochiul liber până la o adâncime de 100 de metri.
[2] Androniqi Zengo Antoniu, pictoriţă albaneză (1913-2000), logodnica lui Poradeci în tinereţe şi, se pare, marea lui dragoste. A fost căsătorită cu cântăreţul şi actorul Kristaq (Cristache) Antoniu, albanez născut şi format la Bucureşti.
[3] Sat în apropierea oraşului Korça, de unde au emigrat spre România numeroase familii, printre care faimoasa Ktona, proprietară a mai multor imobile de pe Calea Dorobanţilor din Bucureşti.
[4] L. Poradeci, Vizitele domnişoarei Ana în turnul meu, Revista KLAN, Tiranë, nr. 76/1998, p. 39-45.
LETËRSIA SHQIPE NË RUMANISHT / LITERATURA ALBANEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ
I përktheu në rumanisht: Kopi Kyçyku / În româneşte Kopi Kycyku
