În limba română de: Kopi Kyçyku
Ce este poezia? / Ç’është poezia?
În loc de prefaţă / Në vend të parathënies
Pentru tine, poezia este spaţiul sufletului în spaţiul cuvântului.
Pentru poet, poezia este durerea luminii, răbufnirea sângelui, înflăcărarea sentimentului, piatra gândirii.
Pentru omul de studiu, poezia este un tărâm între raţional şi iraţional, între real şi imaginar, între ceea ce se exprimă şi ceea ce nu poate fi exprimat.
Pentru om, poezia este întruchiparea străvezie a visului, iluzia în care se repetă sufletul şi lumea, dar şi esenţa unde se plămădesc idealurile în coaja conştiinţei şi a inconştientului nostru.
Pentru umanitate, poezia este una dintre dimensiunile cele mai umane ale lumii în general şi ale fiecărui popor în parte.
Pentru popoare, poezia este o urnă propriu-zisă, în care se păstrează, ca pe relicva cea mai scumpă, resturile sfinte ale strămoşilor.
Pentru noi, albanezii, poezia este ţipătul neamului, strigătul pământului, setea ierbii, focul vetrei, cenuşa ce rămâne după incinerarea osemintelor străbunicilor noştri.
Pentru colegii mei, pentru generaţia poeţilor nonconformişti, care a crescut şi a îmbătrânit fără a se bucure de libertatea de expresie şi de cuvântul tipărit, poezia este o convorbire îndelungată cu sinele întru ocrotirea demnităţii şi, în acelaşi timp, o răbufnire împotriva dictaturii.
Zgomot de paşi ce se îndepărtează
stingându-se încet în aerul de noapte,
zilele mele,
nuntă a tăcerii
şi moarte a cuvântului.
Dorinţă:
Opriţi zgomotul unui pas
ca să-l luminez cu razele
stelei unei singure sclipiri,
să-l stropesc cu fântâni de sunete
care ondulează
în bălţi de tăceri.
La capătul ascuns al cuvântului
(Në skajin e mshehtë të fjalës)
La capătul ascuns al cuvântului
am pus hotarul
şi am jucat cu mine
rrasabuç[1].
Singurătatea n-am învins-o,
nici pe mine însumi,
ci m-am strecurat în ultimul cuib al răbufnirii.
Apoi, ca în glumă,
deasupra oaselor de vorbe fără sfârşit
am pus o piatră de shpan[2].
Ca de obicei, lenea
dimineaţa deschis-a fereastra
unui strigăt.
Până la asfinţit
îmi vor asurzi urechile
şi nu voi mai putea asculta
tăcerea nopţii.
În groapa deschisă a zilei
vor cădea toate ţipetele
aidoma cadavrelor în groapa comună.
Pe plăcile de marmură iluzorii
aştern foametea luminii
ca pe o cunună.
Sunt prizonierul întunericului
Sunt prizonierul întunericului
ca un ciot bătut undeva,
în spaţiul fără margini al unei nopţi.
Aruncat sunt
într-un delir ameţitor,
fără scăpare.
II
Dar sunt şi prizonierul sufletului meu,
al corpului şi al cuvântului meu.
Iluziile,
trezire de cutremur într-un vis teribil,
arzător, nesfârşit.
Sunt prizonierul lor.
III
Când va veni, oare, ziua să ies şi să strig
fără teamă,
propriul nume până la cer?
Pe marginea prăpastiei
nu vorbesc.
Nici eu nu ştiu, nici tu,
în aer nu se simte nimic.
La prăpastia zânelor
şi a numelor
ţip
şi nimeni nu-mi răspunde
„Nime-e-eeni”.
La prăpastia iubirilor
devin flacără.
Pe buzele visului alunec
şi singur cuc rămân.
Eram un vechi pribeag al luminii,
dar m-au dus pe cărări obscure
ca să sufăr de foametea sufletului,
m-au pedepsit.
Am mers şi am tot mers
înspre noapte.
Va sclipi, oare, o scânteie
în ochiul cărării?
La mormântul aşteptării
am aprins o lumânare.
Durerea bolboroseşte ceva
ca o urare.
Flacăra lumânării suflă
cu tristeţea vântului
până la găurile chinului.
Chiparoşii amintirilor
cântă în linişte
„Frunzele căzute”
ale lui Yves Montand.
La mormântul aşteptării
am aprins o lumânare.
Când mâna durerii bate
pe venele vetrei
şi jarul ei se aprinde
şi se-nvigorează
pe toate cărările sângelui,
mă doare sufletul, frate,
şi vorba devine grea ca piatra,
ba chiar mai grea.
Cuvântul meu,
ca luntrea strecurându-se în port,
se fereşte de muşcătura beznei
în noaptea înfiorătoare a oceanului.
Cuvântul meu,
ca un copil din flori,
stă departe de oameni.
Cuvântul meu,
o decoraţie pe pieptul unui mort.
Am arat în gura nădejdii,
şi am semănat o vorbă,
şi vorba a devenit durere.
Floare des întâlnită pe acest crâmpei
ce se cheamă viaţă.
Din întinsul nevăzut
ia fiinţă gândul toamnei,
revelaţia acelei fantome
ce se preface în praf pe crestele chiparoşilor.
Cuvintele în versuri şi strofe
au culoarea corbului
cu un croncănit uscat la coadă.
Întoarce-te, Dumnezeule,
acest duh mă sugrumă!
_____________________________________________
Născut la Shkodra în 1934 într-o veche familie cu tradiţii patriotice, opozantă regimului dictatorial, absolvent al Institutului Pedagogic din Shkodra şi al Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii din Tirana, Anton Çefa a lucrat ca învăţător şi profesor de liceu. După căderea regimului comunist, a fost unul dintre fondatorii ziarului „Shkodra”, primul ziar democratic local din
