Prozator, poet,
dramaturg, eseist şi profesor de literatură (Shkodra, 1903-Roma, 1975). A
studiat literatura la Padova, în Italia. Autor al volumelor: “Umbra munţilor”,
“Negustor de steaguri” "Chemarea lui Skanderbeg", "Urma
anotimpurilor", "Simfonia vulturilor", "Gustul pâinii
dospite", "Oglinzile lui Narcis", "Leagănul de aur",
"Lună însângerată" etc. A înfiinţat în Italia importante centre
universitare de studii ale civilizaţiei albaneze, precum şi reviste de
literatură, cultură şi spiritualitate.
Negustor de steaguri
Un sentiment
întunecat, ca o scârbă inexplicabilă, îl ţinea departe pe Hilush Vilza de
prăvălia lui Gaspar Tragaci. Când era obligat să treacă pe acolo, păşea pe
„malul” prăvăliilor de vis-a-vis, rapid, fără a-şi întoarce capul, suspendat în
teama ca nu cumva iese negustorul şi-l cheamă. Cândva întâlnirea avea să se
producă, deoarece îi datora o vizită mai de mult vechiului prieten de familie.
Şi după decesul tatălui lui Hilush, Gaspar şi-a păstrat prietenia ca înainte,
venea în vizită cu ocazia sărbătorilor sau în zilele onomastice, atent şi
grijuliu, în timp ce fiul celui decedat trăia în străinătate, unde plecase să
studieze. Iar acum Hilush se întorsese la Shkodra şi era dator să-şi salute
prietenul. Era o datorie vitală. Era zilnic în dilemă şi nu ştia ce anume îl
obliga să amâne întâlnirea.
Într-o zi, n-a mai
avut cum să scape.
În timp ce se plimba
în bazar împreună cu Remzi Frashnjeti (când era cu vreun prieten, se simţea mai
curajos), a auzit un zgomot la fereastra prăvăliei. A trebuit să se întoarcă şi
a dat de imaginea negustorului care îi făcea semne de dincolo de masa lui de
lucru. Cu o nelinişte în inimă, nelinişte pe care a considerat-o ridicolă,
Hilush s-a despărţit de prietenul său şi a intrat în prăvălie.
Gaspar stătea în
picioare, la mijlocul încăperii.
- Dar vino, dragă,
vino! - vorbi amical, întinzându-şi braţele spre tânăr. De ce mă ocoleşti? De
ce nu vii? Nu-mi datorezi nimic…
Şi zâmbea. Acel
zâmbet nu-i îmblânzea deloc irisul care stătea mereu înfipt în orice şi
oricine, cu răceala unei pietre. Slăbuţ, cu părul aproape în întregime cărunt,
deşi nu chiar înaintat în vârstă, vorbea cu multă energie, dar sunetul vocii,
precum irisul, rămânea rece chiar şi-n momentele cele mai cordiale.
Hilush luă loc pe un
scăunel lângă masă şi începu să se bâlbâie şi să se dezvinovăţească despre
întârzierea acestei vizite. Negustorul, fără a-l asculta, continuă:
- Ţi-ai terminat
toate studiile? Bravo! Azi e necesară ştiinţa. M-am bucurat mult c-ai găsit o
funcţie bună şi confortabilă. Fumezi?
Hilush luă o ţigară.
- Să mă scuzi că stau
în picioare, - zice celălalt. - Îmi face plăcere să stau în picioare.
Tăcu o clipă, pe urmă
spuse:
- Tu eşti fiul celui
mai bun prieten pe care l-am avut…
Vocea căpătă o
stranie mireasmă de duioşie, dar numai pentru o clipă.
- Tatăl tău (Dumnezeu
să-l ierte!), când a murit, le-a lăsat prea încurcate trebile casei. Făcuse
ceva greşeli… Mă rog, scuză-mă că-ţi vorbesc aşa. Vorbesc spre binele tău. Şi
am o oarecare dreptate, ce zici? Câteva treburi, cât timp ai fost afară, ţi
le-am rezolvat eu. Pe celelalte ţi le vei rezolva singur, acum c-ai revenit.
Îmi doresc să le pui pe toate la punct.
Tânărul i-a mulţumit
încurcat. Îi era într-adevăr recunoscător negustorului că avusese grijă de
familia lui când el era departe de casă, dar simţea şi o amărăciune, o revoltă,
faţă de modul deloc rafinat cu care negustorul vorbea despre tata şi despre
favorurile făcute. Şi-ar fi dat orice în acele clipe, ca să nu fie dator cu
mulţumirile care, fără vreun motiv anume, îi păreau prea grele.
- Ce salariu ai?
Tânărul era uluit de
blândeţea cu care răspundea, în timp ce revolta aceea lăuntrică se preschimba
în ură cumplită.
Gaspar Tragaci, în
cuvinte scurte şi tăioase, l-a sfătuit cum şi cât să cheltuiască lunar, ce
nevoi erau mai acute, ce treburi mai puteau aştepta şi cam câţi bani trebuia să
economisească. Vorbind, îşi mişca plenar gâtul uscat, plin de vene umflate, în
gulerul alb ca zăpada, al cămăşii călcate impecabil, uitându-se ba pe stradă,
ba în spatale prăvăliei unde stăteau mute calfele sale. Parcă atras de un
magnet puternic, şi Hilush privi rafturile pline cu tot felul de mărfuri, unele
complet străine faţă de altele, de la tălpile de pantofi, până la pluguri de
fier, adunate fără niciun criteriu estetic, creându-ţi impresia unei averi
imense ce dispreţuia nevoia de rânduială. Îşi dedicase viaţa-ntreagă câştigului
acel bărbat uscat, plin de vene, care vorbea din partea cealaltă a mesei. Cu
chinuri şi sacrificii şi tărie de fier, pornind de la nimic, izbutise să se
îmbogăţească enorm, ca nimeni altul. Stând în picioare în faţa ferestrei, toată
ziua, îşi înmulţea casele, terenurile, negoţul, banii daţi cu camătă. Doar de
simpatia oraşului nu se bucura. Închis în treburile sale, ucigător în vorbe cu
cei care depindeau de el, vieţuia singuratic în mijlocul averii imense. Deloc
avar pentru el însuşi, fără copii, avea multă grijă de soţia şi de casa lui.
Dar foarte rar ajuta pe altcineva. Îşi hrănea creierul cu puţine gânduri, însă
toate erau sigure şi exacte. Pentru el, viaţa semăna cu un război în care cel mai
deştept şi cel mai capabil se dovedea a fi cel care câştiga mai mulţi bani.
Lucrurile sufleteşti nu-l interesau deloc: i se păreau chestiuni demne de
fiinţe moi şi de minţi anormale. La capătul oricărui eveniment, îşi punea o
singură întrebare: cât? Hilush se simţea rău. În prezenţa acestui om energic,
înconjurat de atâtea mărfuri şi cuvinte scurte, se simţea ca un copil nedorit,
incapabil şi neputincios.
Negustorul şi-a
încheiat sfaturile în felul următor:
- Economiseşte cât
poţi. Asta îl face pe om bogat, ascultă-mă pe mine. Bogat, deci liber. Fiindcă
– puneţi vorba asta ca pe un cercel la ureche – doar cel ce n-are nevoie de
nimeni e liber…
Acest aforism
neaşteptat, rostit de vocea metalică, i-a spulberat tânărului mândria
obişnuită. Unde-i era acum ironia faţă de minţile înguste complet înrobite de
materie, sarcasmul cu care, la cafenea, în prezenţa prietenilor, încerca să
desfiinţeze pragmatismul unora?! Viziunea lui superioară asupra lumii, precum
şi tăria cu care o judeca, s-au clătinat. Se simţi vulnerabil. Se simţi vinovat
în prezenţa acelui judecător de neclintit care încerca să-i descifreze şi să
cântărească în privire şansele viitorului. Oare ce preţ punea învingătorul a
atâta materie pe capul tânărului visător care îmbătrânea aplecat asupra cărţilor
care-l învăţau cum să dispreţuiască banul? Lumea lăuntrică, plămădită cu
îndelungi chinuri şi străduinţe, construită bucată după bucată, în tăcere şi
singurătate, frumoasa lume a lui, s-a făcut pulbere în acea prăvălie unde
circulau şi-ţi străpungeau nasul şi sufletul mirosurile atâtor mărfuri
amestecate. O dorinţă puternică să iasă de acolo, să fugă, îl cutremură pe
tânăr. Dar nu s-a putut mişca, împietrit de o întrebare a negustorului.
- Mi-au zis că ştii
să faci versuri…
Hilush se uită la el.
Dar cineva intră tocmai atunci în prăvălie, vroia să cumpere ceva, şi vorbele
rămaseră suspendate înainte de a fi rostite. Hilush avu timp să-şi adune toate
puterile şi argumentele, încercând să mai facă o rezistenţă. Înţelegea foarte
bine tactica lui Gaspar Tragaci. „În numele unei false înţelepciuni, crezând că
mă-nvaţă cum să-mi găsesc drumul în viaţă şi cum să-mi găsesc fericirea aşa cum
o percepe el, acum îmi va propovădui şi mă va sfătui să nu mă mai ocup de
treburi inutile, de unde nu iese niciun câştig. Dar n-am să-l las fără un
răspuns!” Aici însă raţiunea-i s-a blocat. Cum poţi vorbi cu un individ care,
dintr-o statuie divină a lui Praxitel se zbate să scoată un picior pentru
scările sale de marmură?
În realitate, tânărul
nu se simţea sigur pe el. Îi era teamă ca nu cumva delicateţea gândurilor sale
curate şi luminoase, ascunse cu viclenie în străfundurile fiinţei – temelie a
lumii ascunse în care el se retrăgea în clipele melodioase când sentimente
exaltate se armonizau fulgerător, călăuzite de sceptrul Zânei, devenind cântece
– se spulberau în faţa cuvintelor şi gâendurilor necioplite ale negustorului.
Cum să te aperi, cum să răspunzi? Doar fuga putea fi o salvare. Doar
ridicându-se şi fugind din acea încăpere sufocantă îşi putea păstra neprihănit
altarul luminos al sufletului, colţul dumnezeiesc unde stătea strecurat cel mai
preţios rost al vieţii sale. Doar că unele vorbe neaşteptate ale negustorului
l-au înlemnit pe loc. Era în vis sau într-o vedenie?
- Da, mi-au lăudat
scrierile tale… Ştii că m-am bucurat? Ţara are multă nevoie de asemenea
lucruri? Am rămas în urmă…
Îşi bătea joc sau
vorbea serios? Hilush nu descoperi niciun sunet de sarcasm. Şi rămase uluit.
- Căci, vezi tu…
Toată lumea îşi iubeşte patria, doar noi nu. Lumea nu prea simte nimic pe la
noi. Or lumea trebuia obligată să simtă. Cândva erau şi printre noi oameni mai
apţi în asemenea chestiuni. Ori atunci, nu aveam Albania. Acum avem Albanie,
dar nimeni nu vrea să ştie de ea. Nu? Eu, cel puţin, nu văd vreun progres în
chestiunea asta…
Hilush simţi cum
inima îl roade pe dinăuntru. De ce să-l judeci pe Gaspar Tragaci, pe prietenul
lui tata, după vorbele lumii? Nu trebuia să condamni pe nimeni înainte de a-l
cunoaşte bine.
- Voi tinerii trebuie
să munciţi. Să vorbiţi, să propovăduiţi, fără odihnă, neobosit, să scrieţi, mai
ales tu, că eşti capabil. Nu-i altă soluţie. Albania asta trebuie ocrotită, să
afle mic şi mare care-i treaba şi cum vom deveni mai civilizaţi…
Era sensibil, simţea
şi negustorul. Nu preţuia el doar banul şi câştigul, ci şi pe ceva imaterial,
cum era progresul patriei. Numai că sunetul mereu rece al vocii îl oprea pe
tânăr să zboare agale în cerurile entuziasmului. O presimţire complicată, greu
de tradus, îl obliga să stea ca un paznic, la pândă, în aşteptarea sfârşitului
acelei discuţii.
- Ce crezi tu: va
învia vreun gând devotat acestei Albanii în rândurile celor tineri? Tu înveţi
la şcoală şi poate ştii câte ceva…
N-a mai aşteptat
răspuns şi continuă:
- După marele război,
am crezut că Albania se va ridica în picioare. Tu ştii că eu mă las cu greu
convins. Mai ales în treburi d-astea, ştii? Şi tare teamă mi-e că am greşit.
- Nu, - zise Hilush.
- N-ai greşit. Un popor mai întârzie până revine pe cărarea civilizaţiei.
Începuturile sunt mereu dificile. Poporul nostru deja învinge piedicile şi
merge rapid în direcţia cea bună.
- Mă, să dea Dumnezeu
să se facă cum zici! Dar mie mi-e teamă că am greşit.
Hilush se uită la el
ca un semn de întrebare.
- Da, da, tare mă tem
c-am păţit-o. Vino să vezi!
Trecură printre
mesele calfelor, negustorul deschise o portiţă de lemn. Tânărul merse pe urmele
lui, plin de curiozitate. Parcurseră un tunel îngust şi întunecat, ferindu-se
de dulapuri şi cutii stivuite una peste alta, şi se opriră în faţa unei uşi.
Gaspar scoase o grămadă de chei din buzunar, găsi cheia potrivită, pe urmă
descuie uşa. Ochii lui Hilus se învârtiră uluiţi în spaţiul odăii. Era o odaie
destul de mare, plină de steaguri naţionale. Domnea în acea odaie un miros
specific, de stofă, basmale şi ţesături închise şi neaerisite.
Rafturile se ridicau
până la tavan şi permiteau să intre doar un pătrat de lumină. Era singura
fereastră. Dădea în curtea care era plină de cutii şi suluri de materiale
înfăşurate în hârtie îngălbenită. Hârtia ruptă pe alocuri, lăsa să se vadă câte
un fragment de cârpă roşie. Se puteau vedea şi câteva berne. Aruncat lângă
fereastră, se decolora în tăcere unul dintre cele câteva mii de steaguri
naţionale, închise în odaie. Tânărul poet, învăţat încă din prima tinereţe
să-şi preschimbe sentimentele indefinibile în vii închipuiri, gândi: „Mii de
zori ai unei epopee roşii dormind în puşcăria unui timp crepuscular”. S-a
predat brusc unui zbor de gânduri lirice. I se întâmpla des să uite unde se
află şi cu cine, ademenit rapid de o muzică aleasă trezită din străfundurile
sufletului, din depărtări cereşti unde chiar şi cea mai nesemnificativă
întâmplare, trecută prin lumina dorinţei poetice, căpăta aerul unei miraculoase
evadări. Văzu steagurile învelite într-o lumină vie de triumf suprem, în
fruntea unui neam liber ce mărşăluia bucuros, însoţit de uralele viitorului,
când vântul produs de lauri se ridica limpede în ceruri. Văzu cum vulturii
negri se eliberară din închisoarea neagră a unei vremi întunecate, dând din
aripile lor puternice într-un spaţiu înroşit, parcă erau nişte îngeri ai
dreptăţii veniţi din cele mai ascunse colţuri ale munţilor şi câmpiilor ţării.
- Vezi cum am
păţit-o? Crezând că nu va fi casă-n oraş care să nu cumpere unul, am comandat
mii de steaguri. Dar nu cumpără nimeni. Mi-au rămas nevândute. Ce mai, am
scăzut preţul…
Vocea cu sunete de
metal spulberă revelaţia cu zbor de vulturi şi aer roşu. O supărare cumplită se
trezi înlăuntrul tânărului. Vroia să-l jignească cu ceva pe negustor, vroia
să-l înjure groaznic, dar nu găsi vreo înjurătură care să i se potrivească.
Gaspar Tragaci nu era atent la privirea plină de scârbă a băiatului şi scoase
cu grijă un steag dintr-un pachet, îl desfăcuse în faţa lui Hilush. Vulturii
negri erau lucraţi maiestuos pe materialul roşu extrem de scump. Învârtind
berna cu degetele, negustorul oftă:
- Păcat să rămână
nevândută asemenea marfă! Uite-te şi tu ce material grozav este!
Două mâini murdare şi turbate de dorinţă, înfipte
în carnea unei creaturi delicate şi dragi, nu ţi-ar fi umplut trupul şi
sufletul cu un fior mai cumplit. Pe neaşteptate, tânărul smulse steagul din
mâinile negustorului. Ochii acestuia se măriră.
Hilush Vilza rosti cu
voce joasă, dar fierbinte:
- Nu-l mai atinge cu
mâinile acelea!
Curios şi supărat,
negustorul spuse:
- Ai înnebunit? Ce-ai
păţit, mă?
O profundă ironie
explodase din buza tânărului.
- Frumos te-ai
gândit, pe cuvânt! Hai, daţi drumul la gură voi, învăţătorilor, vorbiţi şi
scrieţi despre patrie, că nu mi se vând steagurile deloc!…
Gaspar Tragaci
încremenise.
Tânărul continuă:
- Cum să nu… S-a
făcut Albania. Ies nebunii şi urlă: Trăiască Albania! Tu, înţeleptul, urlând în
felul tău, zici: Trăiască, da! Şi comanzi steagurile. Noi ne sfâşiem gătul, tu
faci bani! Trăiască, trăiască!
Gaspar Tragaci lăsă
berna şi păşi ameninţător spre băiat. Steagul căzu pe duşumea. Hilush nu se
mişcă. Se uita cum ochii aceia de gheaţă scoteau scântei de amărăciune.
Negustorul se opri în faţa lui.
- Dacă n-ar fi fost
amintirea vechii prietenii, ştiam eu ce-ţi…
Tânărul îl
întrerupse:
- De dragul acelei
prietenii, am să scriu versuri, ca să-ţi vinzi steagurile!
Cu vocea tremurândă
de nervi, celălalt, spuse:
- De fapt, tu nu ştii
decât să scrii versuri. Trăieşte cu basmele şi aleargă după vise! Îmi pare rău
de ai tăi, că deja îi văd în drumul mare. Da, da, fă versuri şi iubeşte
Albania, că versurile şi Albania te vor scoate la lumină…
Se apropie mai mult
de tânăr şi parcă nu vorbi un om, ci un bici:
- Se vând ori nu se
vând steagurile, rezistă sau nu rezistă Albania, eu am destui bani, slavă
Domnului, ai înţeles? Şi acum: afară!
- Încet! – replică
tânărul. Ies singur, nu-i nevoie să mă dai tu afară. Dar vroiam să-ţi dau un
sfat, în schimbul sfatului pe care mi l-ai dat când am venit. Tu crezi că
trăieşti, dar te minţi singur. Te-ai şters din cartea celor vii de când te-ai
închis în această prăvălie sufocată de mărfuri. Acesta-i mormântul tău. Iar cât
priveşte Albania, te asigur eu că va dăinui. De aceea, nu-ţi face griji, că ţi
se vor vinde şi steagurile. Dar vezi să nu-ţi vinzi sufletul naibii.
Şi Hilush Vilza ieşi
afară, oarecum uşurat de acele cuvinte, ca să tragă aer curat în piept, căci
mirosul prăvăliei îţi absorbea aerul chiar şi din oase, te sufoca.
LETËRSIA SHQIPE NË
RUMANISHT / LITERATURA ALBANEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ
I përktheu në
rumanisht: Kopi Kyçyku / În româneşte Kopi Kycyku
