Traducerea în română: Kopi Kyçyku
Librarium Haemus 2008
Odihnitoare
(Shlodhëse)
„… în zadar căutaţi corpul meu în aer! Uitaţi-vă la frunze…
Sunt respiraţia frunzelor! Mi se supun florile, răpesc aromele lor, rup ramuri. Mă mişc în direcţii diferite; sunt rece dar şi cald, şi uşor dar şi furios, şi primăvăratic şi matinal, şi al muntelui şi al câmpului, la răsărit şi la apus;
În zadar căutaţi trupul meu prin aer, nu mă aflu acolo…”
PRELUDIU
(PRELUD)
Inutil căutaţi corpul meu în aer! Uitaţi-vă la frunze…
Sunt respiraţia frunzelor! Mi se supun florile, răpesc aromele lor, rup ramuri de pomi, mă mişc peste tot chiar şi acolo unde nu intră nimeni.
Şi rece şi cald,
şi uşor şi puternic,
şi uscat şi plin de apa,
nu există primăvară fără mine, fără mine dimineaţa lipseşte,
aparţin muntelui aparţin câmpiei,
solar ca mine nu e nimeni,
vin din Răsărit, din Nord vin, din Sudul focos,
Apusul de unde vin eu îl visaţi nelimitat.
În van căutaţi corpul meu prin aer
mă joc cu zăpada şi cu ploaia, vin cu ploaie şi cu zăpadă,
degeaba îmi spuneţi că îmi măsuraţi puterea şi direcţia.
Nu sunt trandafirul vostru ,
mă ridic,
mă deschid şi cad,
şi te usuc şi te tai, te scurtez şi te erodez neîncetat.
Uneori te bat, alteori te prind, uneori te prind, alteori te mănânc.
Găsiţi şi loc ocrotit de mine, tocmai când spuneţi:
vânt în vânt,
vorbe în vânt,
s-a făcut vânt,
arunc în vânt,
satur cu vânt,
calc în vânt, îl aduce vântul,
este ca vântul.
În zadar vă străduiţi, nu aveţi creier să mă prindeţi, nu aveţi minte să mă găsiţi;
pe unde suflu vă întoarceţi capul, mantaua aruncaţi unde suflu eu
şi acoperişul vi-l răpesc, vă iau chiar şi creierul.
Blestemat cel care se ia după mine,
cine mă seamănă, furtună culege….
Vântul
(Era)
Suferinţa coboară peste frunzele dafinului,
pe un ram de liliac
dimineaţa încremeneşte,
veşnicia oarbă ţipă şi nu se duce:
Sunt vântul,
sau păsările
sub formă de V?
Amestecat cu norii păşesc sub stele,
amestec ziua de ieri cu cea de astăzi.
Sunt vântul,
sau pasăre
ce măsoară cerul cu braţele întinse,
floare de aer ţipând?
Un cer aşezat peste inima mea
rana libertăţii…
Dincolo de orice logică
nu sunt vântul!
… prin faţa mea
(… nëpër fytyrën time)
Noaptea umblă inertă.
Nici o cheie nu scârţâie, nici un lacăt nu se deschide,
supărarea vorbeşte deschis, disperarea e mută.
Ceaţa a închis ghişeele,
bezna aiureşte dincolo,
neînţelesul vechi se repetă,
apropiata străină nu mă găseşte.
Neobosită cărarea limpede,
îmbrăcată în albastru suferinţa, zâmbeşte,
vocile sătule mor întruna;
de neuitat sunt doar clipele nebuniei!
… prin ramuri
(… nëpër degë)
Bunica mea ţinea o icoană în dormitor.
Tatăl meu ţinea o carte veche.
Eu – o vază spartă.
Fac vânt prin fluier
şi vin la tine apropiata îndepărtată,
limbă suferindă a semnelor supărate…
Ramurile nu au frunze.
Ramurile se prelungesc posomorâte.
Alunecă timpul în aiureală enumerându-i
pe cei morţi…
… prin frunze
(… nëpër gjethe)
Speranţa umblă aprinzând lumânări…
Mă păcăleşte mintea;
probabil oboseşte
dorinţă determinată,
frunza în mâna vântului
izbucneşte în mânii fără teamă.
Tăcerea află suspiciunea;
lucrurile ciudate, mărunte, le vede ochiul minţii;
are jar frunza legănată de vânt?
Atrăgător acest vânt la respiraţie…!
Dimineaţă… zăpadă…
(Mëngjez… dëborë…)
Vocile au migrat,
o nouă zăpadă a căzut,
mierlelor le e frig şi se strecoară-n tufiş.
Melodia cântecului este încă adormită.
Misterios soarele alături de un munte,
vânător ostenit.
Cuibului părăsit al rândunicii i-e dor
pe pervazul ferestrei deschise.
Vântul nebun răpeşte mii de fluturi de zăpadă
şi aleargă în căutarea frunzelor căzute.
Doar izvorul murmură şi aleargă din piatră în piatră.
Dorm câmpia şi muntele.
Şi chiparosul doarme visând mortul săptămânii.
Minutele zilei se duc nepăsătoare.
Zgârieturi în zăpadă ale ciripitelor îngheţate…
Odihnitoare
(Shlodhëse)
"… mă joc cu zăpada şi cu ploaia, vis de ceruri fără necaz. Inutil minţiţi când spuneţi: "L-am prins". Nu mă puteţi măsura. Mă ridic, mă deschid şi cad, dor peste dor îţi sunt. Te împrospătez, te erodez necontenit. Uneori te bat, alteori te prind, deseori te prind sau te mănânc. Loc ocrotit de mine cine îţi mai oferă… dator nu-ţi sunt, datorie în capcana datoriilor îmi eşti!…"
Vântul locului de naştere
VÂNTUL SOLAR
(ERA DIELLORE)
… la cărarea soarelui
(… në shtegun e diellit)
Tu eşti ochiul soarelui Tatăl pământului!
Fereastră albastră,
marea navighează prin corpul tău.
Cerul tău scoate foc, le aparţine Zeilor!
Iar apele
coboară zgomotoase prin ziua ta.
Vârfurile munţilor
regenerează privirea. Amurgurile cad.
Stelele – grindină în pieptul tău.
Neobosit pericolul,
nedormite păsurile,
şi cât de mândru cuvântul în cântec!
Vremea ta drapel însângerat în ciocul vulturului,
curgere, cristaluri pe cărarea soarelui!
Vis în casa iernii,
Cruci pe sarcofagul morţii,
de-a lungul hotarelor tale focurile Libertăţii avântă!
Florile gutuii
(Lulet e ftoit)
Dincolo de geam,
o albeaţă
prin aer
îşi întinde blând
braţele subţiri.
Ramuri îndoite
printre ciorchinele de fildeş
la vârful degetelor
păşesc.
Degetele lungi ale soarelui.
Inima-mi s-a făcut primăvară
Dimineaţa dă recepţie
(Mëngjezi jep pritje)
S-a trezit verdeaţa înaintea mea;
zăpada se topeşte-n nouraşi
iar cerul devine şi mai albastru.
Soarele urmăreşte tristeţea lunii.
Mă sui piatră peste piatră.
Briza proaspătă mi se freacă de gene
şi se duce departe plină de bucurie şi lumină.
Verandă peste lume îmi este acest vârf.
Noaptea aici se aşează aştrii
uitându-se cu uimire la buricul lumii.
Drumul lung al oboselii,
tristeţea şi vocea tristă a singurătăţii
se strecoară în prăpastie.
Iarba şi florile se joacă de-a privirea mea,
dorul se sfărâmă
la scările spre soare.
Zâmbeşte un cântec de pasăre
în umărul meu.
Izvorul Gurrei
(Burimi i Gurrës)[1]
Am văzut izvorul Gurrei;
răsfoia cartea florilor
şi tremura!
Aerul se apleca blând asupra-i şi se-mprospăta.
Nu vroiam să leagăn acea bunătate în mers
şi n-am căzut în genunchi,
să-mi sting setea ce îmi ardea buzele tăiate.
Iarba fragedă purta în braţe
inima munţilor dimprejur.
Mi-am stins stea sufletului
în acea păşune de sinceritate,
ce tremura când se îndepărta pe panta pietroasă
ca un dor de o ţară îndepărtată.
Cocoşată sub povara luminii ziua,
m-a privit ţintă-n ochi şi-a gonit noaptea!
Rangnoi… Mai
(Rangnoi[2]… Maj)
Acea pajişte
era un muzeu coborât din curcubee.
Behăitul mieilor lipsea.
Limba verdeţii
făcea lumină-n peşterile munţilor.
Cerul gelos îngenunchea pentru ruga dimineţii.
Goliciunea se urcase-n trenul nopţii
şi se îndepărtase
tulburată.
Ca un şcolar încărcat cu strigăte
Râul Bënça[3] jos.
Eu râdeam
încărcat cu întrebări.
În grădina Hatikăi… iarnă
(Në baçen e Hatikës[4]… dimër)
Degetele golite ale merelor,
ca nişte proverbe
se întind pline de noduri în aerul rece al zilei.
Dezamăgit,
soarele le dă multă strălucire
şi puţină căldură.
Aerul
bate la noduleţele întunecate.
Picturile de gheaţă
Lipsite de culori,
Ţipă tristeţe…
Aleargă copilăria mea prin iarba umedă.
Roua îmi sărută picioarele.
De la bordeiul de fân
Strigă mireasma merelor în paie.
Prima ploaie… toamnă
(Shiu i parë… vjeshtë)
Pe îndelete,
Numărându-şi primele picături de ploaie,
bucuria strigă şi se trezeşte brusc.
Mai apoi salcia lăcrimează în căutarea umbrei.
Înfloreşte un nou frunziş în zâmbetul ierburilor,
ce au acoperit ogoarele
cu braţele întinse.
Macii aparţin uitării.
Tufişurile cu tineri pitpalaci.
Rădăcinile stâncii visează izvoare
Pentru ogoarele toamnei…
Când… iarnă
(Kur… dimër)
Mii de hornuri ale mele
au umplut cu veşti
podgoria vieţii tale.
Porumbeii luminii
pleacă dincolo de cântec,
purtând zâmbetul tău.
Rana dorului mi-a tulburat noaptea,
sunetele respiraţiei grăbite
s-au dus departe
dar… pas în prăpastie.
Desculţă
în zăpadă aleargă încă
întâia mea iubire.
Martin Cukalla, născut la 9 aprilie 1943, în oraşul albanez Gjirokastra, şi-a efectuat studiile superioare în 1966 pe lângă Universitatea de Stat din Tirana, la facultatea de Geologie-mine (secţia mine) şi a avut o carieră profesională în ascensiune neîntreruptă. Datorită capacităţilor, corectitudinii şi culturii largi, de la brigadier de tură, a reuşit să aibă posturi de conducere importante în mine de dimensiuni europene, în institute de cercetare, în administraţia locală şi centrală, obţinând, în acelaşi timp, cele mai înalte grade ştiinţifice, respectiv titluri pedagogice. A început de mult să se ocupe de creaţia literară, publicând des poezii în presa albaneză. Volumele sale Îmi plătesc aştrii (1996), Trezirea (2001), Tremură genele (2003), Vrajă de martie – acuarelă, La casa mării, Kosova – construcţie, au fost întâmpinate cu entuziasm din partea cititorilor. De asemenea, critica de specialitate, în afara înaltului nivel artistic, a apreciat „găselniţele” originale, caracterul naţional şi totodată modern, spiritul democratic, sinceritatea, curajul creativ şi civic ce caracterizează întreaga operă a lui Cukalla.
[1] Denumirea unui aşezământ albanez.
[2] Idem.
[3] Un pârâu în Sudul Albaniei.
[4] Nume de femeie.
