În curs de apariție / në botim e sipër
la / në Librarium Haemus
În limba română de Kopi Kyçyku
Copiii Albaniei
Copiii Albaniei
Se joacă cu pământ
Cu singura jucărie
Ce-o au și-i distrează
Priviți-i
Priviți-i un pic mai departe
În centrul vechiului cartier
Unde locuiesc
Au deschis o groapă mare
Jucându-se, întâmplător
Fără a pricepe, groaznic de adâncă
Spre a îngropa, se pare
Odată pentru totdeauna
Pe cei care i-au făcut
Atât de nefericiți
1992
Zile călătoare
Merele
Coapta alegorie a anotimpurilor
Toamna
Lucioasă, cu foarte puțină formă
Stelele
Indiferente privesc soarta
Viselor ce se topesc zilnic
Fără soț
Pasul
Este iarba necosită sub talpa
Nopții încețoșate
Mollët
A anotimpului diform
Separate de sârmă ghimpată
Dublată-n prigoana
Unor umbre călătoare
Spre o cărare de pădure
Cu strigăte fricoase
Udate de primele ploi
Ale zilelor călătoare
1991
Micniunile lumii
toate minciunile lumii
le-am aruncat dincolo de focuri
și prin focuri am rămas
ars de adevăr
Lacrima
de la fereastra lumii tale ce sunt ochii
picătura lacrimii e perlă ce picură
secându-se de mitra amintirii
înspre aprinsele culori ale jertfei
De n-ar fi fost marea
de n-ar fi fost marea
n-ar fi fost vise de viaţă-n drumeţie
fără vise n-ar fi fost păsări
ce rpin sărutul gol al vântului
să-şi caute hrană-n trupul mării
Scriitorul
În faţă: o sticlă pe jumătate goală
Încețoșează a bărbiei nebărbierite durere
Lângă maşina ta de scris
Cu nervul tremurând de emoţie
Zilnica bătălie cu cuvintele început-a.
Sub greutatea după-amiezii cenuşii
Oraşul oglindită-şi vede neruşinarea
Prin bălţi, chipul nostru comun
Încremeneşte-n nopţi iernatice
Sub mieunatul pisicilor
Iar tu
… pentru a-nu-ştiu-câta zi gâfâitoare
Scrii, rescrii, zgârii, rozi
Aceeaşi foaie
… şi devii bărbat
Uliu înfometat, orb, aripi-frânte
(lângă sticla pe jumătate golită)
Cu arma scrisului
Cu oraşul sub ploaie
Bărbăţia prea scump
Ţi-ai plătit-o
Montreal, 1999
Îngheță buzele vântul iernii
Îngheţă buzele vântul iernii
în nord
Cu mâinile tremurânde ca păsările în
buzunare
Îngerii iernează sub balcoane
eu - veşnic visător
Iar privirile noastre frigul
bălţilor îngheţate au luat
Cerul e plin de valuri
Şi marea răsturnată între nori
Sufletele noastre şi revenirea rândunicilor
aşteaptă să vină în noi
Cafeină
toată experiența trezirii se topește-n ea
soarele dimineții devine fluid în ceașcă
mireasma ei rămâne-n geamurile iernatice
din ziua ce intră-n viață și se adaugă versului
În treacăt prin Veneția
Veneția aparține dimineții
Stoarse-ntr-o ceașcă de cafea
O bătrână precum coaja unei nuci
Urcă scările de piatră ca o fetișcană
Soarele se prelinge pe ziduri și catedrale
O mamă-și ceartă copilul
Ziua Piața San-Marco tot caută
Veneția după-amiezii acestei zile
Urinează prin canalele ei
Se suie și se ridică în-din apă:
Catedrala cu zidul de piatră
O bătrână, o mamă, un copilaș
O zi plină la Veneția
În Piața San Marco (cu o cafea în mână)
O gondolă poate fi o poezie
Dar eu trecător sun aici
În drum
Emigrând
În Sud
Bând soarele
în inima unei portocale
amurgul lumii din ultima picătură
a citricelor din Vlora se pogoară pe mal
pe când marea şopteşte cuvinte de tihnă
de iubire la urechile măslinilor
pe nisipul moale în tălpile goale
o sticlă de vin am desfăcut
veşnic balsam binecuvântat
un foc am aprins
si-s precum peştele acela
în sud, prins în năvod
Cu un trandafir de cuvinte în gură
Nu ştiu dacă voi aduce
Soare sau ploaie…
Sunt aidoma Albatrosului călător
Simţul atmosferei
Si-al mărilor lumii
L-am luat cu mine…
Cu-n trandafir de cuvinte în gură
Buzele mele însetate se gândesc
La buzele tale
Strânşi în braţele vântului
Imi povesteşti printr-un fir de telefon
Cum o duci acolo plină de tristeţe
Îmi lipseşti, sufletul meu, îmi spui
Am nevoie de templul iubirii!
Ca nişte trandafiri însetaţi buzele tale
Ating roua, iar drumurile lumii
Sunt flămânde
Că limba lor maternă n-au reuşit
Niciodată s-o golească de necazurile cotidiene
Îmi spui că-ţi lipsesc
Am nevoie de templul iubirii!
Îţi răspund că nu ştiu
Dacă voi aduce soare sau ploaie…
Sunt precum Albatrosul călător
Simţul atmosferei
Şi-al mărilor lumii
Car cu mine
Printre genele precum țepi de pin
Iubită mamă, un drum fără-de-întoarcere
E drumul meu, iar zâmbetul
Fiecărei stele port în mine
Umplute de real şi vise
Genele mele arată
Ca nişte țepi de pin sub zăpadă
Ce-n ramurile lor ascund
Păsări călătoare.
Iată că-ţi spun: visele
Nu-s pământeşti (ale cerului sunt)
Au ritmul unei zile ploioase
Şi un poet ca mine nu
Poate schimba singur lumea asta!
De aceea nu-ţi face griji pentru mine
Îmi place să bat drumul acesta fără-întoarcere
Unde curcubeul culorilor poetice
Peisajul vieţii ce-o iubeşte
Printre gene ca țepii de pin
Din micuţa uriaşa fereastră a poetului
În ghicitori de cuvinte pictează
Talentul
Lui Sofokli
talentul
pleznește
în aer;
balonaș de săpun;
joc atrăgător
de copii
ce-ți rămâne-n palme
este
talentul;
ideile
urcă
precum fluturii
după lumina
unei lămpi
acolo
în zbor
mor
de ne le prinzi
când zbor
ideile
ideea
și
talentul
sunt cele două mâini
ale olarului
ce propriul
suflet
într-o
bucată
de lut
și l-a preschimbat
și?
Sirenă sub apă
Am uitat expresile chipului tău
Sirenă (deja) apărută sub apă ești
Curios, cântecul tău reau s-ascult
Țip... Strig...
Prieteniii mei cu urechile cerate-mi spun ”ce-ai?”
De catargul navei sufletului mă leagă
În străfundul mării să n-ajung
Curenții departe (de tine) mă duc
Cine știe unde?
Noaptea-vis ca o frunză pe pământ se lasă
Iar marea adormită cu malul se unește.
Am uitat expresile chipului tău
Sirenă (deja) apărută sub apă ești
De atunci un navigator fără patrie
Ce deseori se-neacă-n propriile vise sunt eu.
Vremurile s-au schimbat
În oglindă pironit
Cu chipul luminat
Viața-n ochi privești.
Uiți (vremurile s-au schimbat!)
Uiți (deși supraviețiuești?!)
În timpul nopții ce se-ncolăcește-n buric
Timpul tău în oglindă botezi
Dezbrăcat (bei șampanie)
Pe trupul femeii alergi, pe când
Îți amintește de cel mai mic clopoțel
Din țara unde se născuse viața!
Încerci să retrezești
Imaginea remii cu un sunet să apropii.
Cărările poetice (în zadar!)
Te zbați să deschizi (în pat?!)
Vremurile s-au schimbat!
”Arhaică e predica
Sărmanului poet?”
(Nervul, ca un cal îmblânzit, cu capul aplecat
Rumegă trupul poetului
Precum ghimpele unui trandafir
Ce nu poate fi altfel
De ceea ce este)
Poet, prozator, eseist şi actor născut la 16 mai 1971 în oraşul antic Berat din sudul Albaniei, obligat să emigreze la începutul anilor '90, trecând prin Grecia, Turcia, Spania, Franţa, Canada şi SUA, unde s-a stabilit o vreme, ca să se întoarcă din nou, probabil tot temporar, la Tirana. Manuscrisele lăsate în patrie încep să fie publicate de mama autorului. Astfel au văzut lumina tiparului volumele de poezii Atavism (2000), Reflecţii (2000), Zile călătoare (2001), Să învie poezia (2001), Sunet de suflet (2001), Imn omenesc (2002), Păsările îi lipsesc cerului în nord(2004), culegerea de nuvele Căsuţa grădinii cu meri (2003), Călcâiul memoriei (2009) etc. Fragmente din creaţia lui Ilia sunt incluse în câteva antologii de poezii şi proză, (precum Un alfabet al poeziei albaneze, în limba română, Bucureşti 2003) şi în numeroase reviste de literatură. Face parte din grupul de tineri scriitori albanezi care, la începutul anilor '90 s-au străduit şi au găsit noi modalităţi de exprimare poetică. Trăiește la Montreal, Canada.
Convorbire cu Iolanda Malamen
Iolanda Malamen: Flurans Ilia, te rog să trasezi punct cu punct drumul cărţii de poezie în Albania, de la scriitor şi până la cititor…
Flurans Ilia: Întrebarea vine ca o săgeată, direct la călcâiul lui Ahile, la poezie. La cel mai fragil punct al nostru. Ceea ce pot povesti, redă traiectoria săgeţii pornind din ochiul săgetătorului şi până la călcâi. Deseori, sunt inexplicabile motivele ce îl ispitesc pe scriitorul albanez să-şi lege existenţa în mod obiectiv de poezie. În pactul conjugal pe care cetăţeanul de azi îl leagă cu viaţa materială rudimentară, flirtul poetic seamănă cu o legătură extraconjugală, căreia nu-i poţi rezista. E trăit în primul rând raportul singuratic şi dezgolit, direct, cu muza poetică. Apoi o iei de braţ pe aceasta şi le-o prezinţi celor mai buni prieteni. Când cercul se măreşte, lecturile poetice încep să-şi capete dimensiuni colective, ceea ce îi dă dreptul poeziei să apară pe pagini de cultură, în periodice literare sau şi pe internet. Acest proces durează atâta timp (uneori ani de-a rândul) cât necesită volumul ca să se cristalizeze în conştiinţa autorului. Astfel ajungem la călcâiul adevărului: Cartea. Aici încep necazurile. Scriitorul albanez trebuie să găsească fondurile suficiente pentru a publica. El reduce porţia de mâncare, a sa şi a familiei, ca să ajungă la ieşirea la lumină (aidoma zilei de naştere a unui copil) a cărţii de poezie. Uneori are noroc cu vreo sponsorizare particulară sau cu generozitatea interesată a vreunui editor. Dar în toate cazurile, autorul este conştient că nu va câştiga niciun sfanţ în urma strădaniilor poetice. Drept răsplată, deseori se nimereşte ca însuşi autorul să fie şi difuzorul propriei cărţi. Cum îl zăresc la uşa vreunei librării cu volumul pe spinare, cum îl tratează ca pe un păcătos, un (ex) deţinut politic, un aiurit, un eretic. În acest du-te-vino-n sus şi-n jos sisific, de-a lungul treptelor “civilizaţiei” noastre, nu lipsesc cei ce chiar vor să vadă, să citească şi să înţeleagă ce simbolizează piatra, voinţa celui ce o cată. Aceşti cititori, într-adevăr sunt puţini şi cei mai mulţi sunt tot poeţi, dar ei reprezintă neuronii cei mai sănătoşi ai unei memorii colective ce este serios ameninţată de atrofiere.
Cu ce literaturi au tinerii scriitori albanezi cele mai multe afinităţi?
Flurans Ilia: Tinerii scriitori albanezi sunt sătui de imaginaţia suprarealistă, pe care o regăsesc în limbaj, ca pe un instrument de a sonda mai adânc sub suprafaţa fenomenului lume. Ei se apropie mai mult de gruparea lui André Breton, sub stindardul expresiei “Liberi de orice control al raţiunii şi al preocupărilor moralizatoare ale estetismului”.
Ce a adus generaţia voastră nou în limbaj?
Flurans Ilia: Odată cu căderea Zidului Berlinului, s-au ruinat treptat nu doar sistemele totalitare şi graniţele fostului lagăr comunist, ci şi toată forma jdanoviană realismului socialist. Sistemul dictatorial din Albania a fost printre cele mai dure în ceea ce priveşte libera exprimare. Primul pas făcut de tinerii scriitori de la începutul anilor '90 a fost căutarea febrilă a unor noi căi de exprimare literară, poezia fiind forul suprem al limbii scrise. Nu întâmplător generaţia ’90 a încercat, cu ajutorul limbajului poetic, să reconstruiască imaginea mult-încercată. Poetul Rudian Zekthi şi gruparea avangardistă “E për7shme” a adus o reformă nemaiîntâlnită a limbajului poetic albanez, într-o Albanie post-traumatică. De la un Rosinant gârbov şi fantasmagoric, de la un soi de Iapă troiană, poezia şi-a recâştigat puterea de a galopa prin câmpurile verzi ale gândirii libere, în formă şi în conţinut, şi-a căpătat curajul de a pătrunde în interiorul pădurilor sălbatice ale formelor poetice nearate. Ea a devenit mai flexibilă, ceea ce a permis deschiderea unor drumuri necunoscute la începutul noului mileniu.
Care-i miza literaturii pe care o scrieţi?
Flurans Ilia: Tot ce ştiu despre fiinţa mea, tot ce cunosc despre ceea ce scriu, se poate concentra în ancestrala expresie aristocratică: “Ştiu doar că nu ştiu nimic”. Nu este vorba de o falsă modestie. Cât timp nu voi şti nimic din totul pe care îl ştiu, nu voi putea supravieţui fără a face literatură. Este un crez personal, deoarece mi s-a întâmplat să întâlnesc accidental armonia ştiinţei vii înlăuntrul meu, în procesul creaţiei.
Vă tulbură mai mult realul, decât imaginarul?
Flurans Ilia: Nici unul, nici celălalt. “Mâncarea cu sare şi sarea – cu măsura” zice un vechi proverb. E sănătos să nu-ţi reduci imaginaţia sub intensitatea cu care trăieşti o realitate a viaţii tale, deşi deseori aceasta te dezamăgeşte. Extinderea graniţelor imaginarului în detrimentul imaginaţiei şi invers, distruge echilibrul mintal. Exact soarta reală sau potenţială a acestui echilibru mă zguduie.
Cât de vizibilă e critica momentului?
Flurans Ilia: La ora actuală, critica literară pură (pe baze ştiinţifice) nu există în Albania. Sunt doar nişte opinii parfumate cu o oarecare tendinţă spre analiză, ce izvorăsc din câţiva factori: dragostea sinceră a “criticului” ce-şi scrie “critica” privind opera pe care a citit-o doar pentru că-i convine din te miri ce motive; prietenia “criticului” cu autorul (eu scriu azi despre tine, tu trebuie să scrii despre mine mâine!). Dar mai sunt factorii răutate, gelozie şi mediocritate ale “criticului” ce nu poate exista fără a ponegri figura unui autor pe motive complet extraliterare, fără nicio legătură cu opera. Nu mă veţi crede dacă vă spun că au trecut deja 18 ani de când în textele de literatură ale liceelor şi universităţilor noastre, literatura albaneză contemporană se opreşte în anii '90.
Ce ,,balast,, a fost înlăturat definitiv din literatura de până în ‘90?
Flurans Ilia: A fost înlăturată denigrarea totală a omului. Rezistenţa talentului a învins mediocritatea sufocantă, susţinută oficial. Dictatura, oricât de aspră şi nemiloasă a fost, n-a izbutit să stingă în întregime aspiraţia umană, ţinută aprinsă în cel mai ascuns colţ al sufletului, de a gândi ca un individ liber şi conştient de talentul tău. Asta se datorează literaturii şi unor scriitori ce-au făcut rezistenţă.
Ce revendicaţi social voi, tinerii scriitori?
Flurans Ilia: Tinerii scriitori albanezi nu aşteaptă ca nimeni să facă realitate din visele lor fireşti de încheiere a beznei nepăsării. Dar un cuvânt sincer de apreciere i-ar fi încurajat să-şi continue călătoria spinoasă a artei, dincolo de Underground-ul unde umblă.
Cum se va impune literatura albaneză pe piaţa de carte europeană?
Flurans Ilia: Nu eu pot spune aceasta. În timp ce traducerile din literatura universală au un succes imens în Albania, traducerile din literatura noastră în limbile europene lasă de dorit.
Vă simţiţi segregaţi din cauza limbii?
Flurans Ilia: În raport cu numărul celor ce o vorbesc, o citesc şi o scriu, albaneza are o circulaţie sensibil de restrânsă. Dar să nu privim problema din acest unghi de vedere. Trebuie să acceptăm că toate limbile, fie ele „mici” sau „mari” supravieţuiesc (şi se străduiesc) în interiorul propriei specii. Este un fenomen personalizat pentru fiecare ţară în parte. Limba nu se mişcă şi nu hrăneşte cu oxigen doar sângele gândiri, ci curăţă şi spiritul unei naţiuni, luptându-se împotriva manipulării sufleteşti. Limba ajută interesele diferitelor straturi ale societăţii, îndeosebi cele tinere, să-şi caute şi să găsească alte mijloace de expresie. Ea înfrumuseţează, sau urâţeşte omul. Într-o limbă „mică”, precum albaneza, procesul de mai sus capătă o sensibilitate şi o temperatură aparte. Chestiunea stă înnodată în dilema dacă suntem sau nu capabili să observăm şi să convieţuim lejer, fără nicio frustrare, cu neputinţele noastre.
Ce bucurii îţi dă poezia pe care o scrii?
Flurans Ilia: „O, tu, care dormi, spune-mi ce-i somnul? Somnul seamănă cu moartea. Atunci, de ce nu înfăptuieşti asemenea opere care să ajute ca atunci când vei muri să semeni cu cei vii, iar tu eşti viu şi semeni cu morţii cei trişti?” Aceste fraze iluministe rostite de Da Vinci mă fac să înţeleg că sunt o fiinţă egoistă ca toţi ceilalţi şi că una dintre bucuriile pe care mi le dăruieşte scrisul este încercarea de a nu le semăna morţilor celor trişti.
Te numeri printre organizatorii unui festival internaţional de poezie, numit ,,Poeteka,,, aflat anul acesta la a 4-a ediţie. Care este câştigul unei asemenea manifestări?
Flurans Ilia: Ideatorul, conducătorul şi organizatorul proiectului „Poeteka” este poetul Arian Leka. El a sacrificat mult ca să transforme festivalul, în aceşti patru ani, într-un eveniment demn, egal, dacă nu chiar mai buni decât „confraţii” europeni. A reuşit din plin. Personal, m-am străduit, cu cât am putut, din tot sufletul, din dragoste pentru arta cuvântului, să nu aduc la festival doar poezia pe care o scriu, ci şi ceva energie fizică. Amândouă, dizolvate în atmosfera festivalului, mi-au adus multă bucurie sufletească, şi profit de ocazie să-i mulţumesc Poeteka-i. Câştigul unei asemenea manifestări culturale este pluridimensional; e suficient să deosebim îmbunătăţirea imaginii morale de astăzi nu doar al poeziei. Mă voi opri la unul dintre punctele ce mă privesc mai lăuntric, să zicem. Datorită acestui festival, noi avem norocul să cunoaştem îndeaproape omul, mai ales cân acesta este şi poet, sau în primul rând poet. Aceasta ne apropie şi ne uneşte cu oameni frumoşi spiritual, cu viziunile viitorului, cu continentul-mamă şi cu familia europeană comună, dar şi cu alte tărâmuri ale poeziei. Ceea ce ne ajută să ne simţim bine cu noi înşine.
Îşi celebrează Albania de azi cum se cuvine, scriitorii?
Flurans Ilia: „Patrie, a cui eşti tu?”, „Navigatori fără patrie, patrie fără navigatori”, „Cum şi de ce scriem” etc., sunt câteva dintre titlurile unei serii de eseuri pe care le am scris şi le scriu pentru presa albaneză de astăzi, în aceşti trei ani. Depinde în ce context punem termenul de „Albania”. Dacă avem în vedere Albania oficială, statul nu investeşte cum trebuie la promovarea culturii noastre în lume şi este nepăsător faţă de problemele scriitorilor din ţară (sau sunt din străinătate??). Trebuie să spun că se dă un premiu literar în fiecare sfârşit de an de către Ministerul Culturii. Da. Dar problema ivită în acest moment, adică taxarea cărţii din partea statului, a dovedit încă o dată că acest segment al vieţii nu doar că nu este stimulat, ci este indirect împiedicat să se dezvolte. Iar dacă în termenul de Albania cuprindem contigentul intelectualilor ce se ocupă cu arta, literatura, media scrise şi vizuale, catedrele universitare, fruntea gândirii formatate ca elită, handicapul este şi mai grav, căci totul funcţionează pe bază şi reguli de clan. Clientelismul este cangrena Albaniei de azi. Oare nu ne rămâne decât să ne lămurim pe noi înşine, ca nişte buni plătitori de taxe ce suntem, cam ce trebuie să numim Albania? Ca scriitori (subînţeleg cumva: oameni liberi), nu ne aşteptăm la vreun comportament deosebit din partea Albaniei, dimpotrivă: trebuie să dăm mai mult.
Poate un tânăr scriitor trăi numai din propria literatură?
Flurans Ilia: Absolut nu.
Care e visul tău cel mai viu în momentul de faţă.
Flurans Ilia: V-am povestit mai înainte, cu sinceritate, despre intenţia mea privind procesul scrisului, fiindcă mi s-a întâmplat să întâlnesc pe neaşteptate şi în mod accidental armonia înţelepciunii active înlăuntrul meu. Dar n-am întâlnit încă forma ei absolută. N-am întâlnit încă ştiinţa Atoateştiutorului care le-ar da răspuns tuturor întrebărilor mele legate de Univers şi care m-ar împăca cu Lumea. Se poate ajunge acolo, oare? Sau este un vis viu ce va continua să mă ţină în viaţă în fiecare clipă, ca pe o fiinţă întru totul neliniştită, încercuit de visele mele angoasante?
Ziua
București, 2008
