Pseudonimul lui Dhimitër Pasko, prozator, poet, critic literar, economist, jurnalist şi traducător (Pogradec, 1907-Tirana, 1967). A studiat ştiinţele economice la Bucureşti. Autor al volumelor: "Nopţi albaneze", "Poetica lui Lasgush Poradeci", "Ago Jakupi şi alte povestiri", "Kapllan Aga al lui Şaban Sabia", "Cântece şi strigăte din oraşul incendiat", "Asalt şi lacrimi", "Poemul Sfântului Naum", "Fan Noli - traducător şi critic literar", "Într-un colţ al Iliriei de jos", "Exil şi întoarcere" etc.
- „Tu nici anul
acesta nu-ți vei putea petrece Paştele în ţara ta. Iar în loc să stai închis în
acel oraş foarte zgomotos, mai bine vino la noi. Eu şi toţi membrii familiei
mele te aşteptăm cu drag”.
Aşa mi-a scris
prietenul meu Luçian T. din oraşul Baia Mare. La sfârşitul scrisorii, adăugase
şi următoarele cuvinte, cu acel scris de om cult, ponderat:
„Aici avem primăvară.
O primăvară dulce cum nu am mai văzut. Hotărâşte-te şi vino. Va fi aici şi
Salustiu, fratele meu, cu soţia. Dacă ai dori, ne plimbăm prin Maramureş, până
în apropiere de fluviul Tisa, precum şi în munţi, la valea râului Vişeu. Locuri
frumoase care merită să fie văzute”.
Scrisoarea mai
spunea:
- „Domnişoara L. – pe
al cărei caiet cu poezii îl ai acolo ca să-l analizezi (adu-l, dacă vrei) - m-a
întrebat dacă vei veni…”
Nu era prima oară
când primeam scrisori şi invitaţii de acest gen din partea colegului meu
înţelept, de care mă lega o prietenie strânsă de când eram la Universitate, dar
legăturile oraşului mare, care îl ridică pe om atât de sus, dar şi îl coboară
atât de jos, erau foarte puternice şi nu mă lăsau.
De data aceasta am
simţit un mare gol în suflet, pe care nimeni nu putea să mi-l umple. M-am
hotărât repede şi am plecat.
A fost sfârşit de
aprilie.
Drumul lung, dar
foarte plăcut, mai ales valea râului Prahova, valea râului Timiş, printre
păduri verzi, iar apoi câmpia care începe cu oraşul Braşov.
Toate acestea parcă
le-am acum în faţă, fiindcă am stat tot timpul la fereastra vagonului, ca un
sărman.
La Cluj – Koloszvarul
de astăzi – n-am stat decât o singură zi, ca să mă întâlnesc cu nişte prieteni,
să arunc o privire la marea bibliotecă a Universităţii, precum şi să mă plimb
puţin, cu trăsura, prin parcul atrăgător al oraşului, lângă râul Someş.
Şi de data aceasta,
la fel ca alte dăți, mi-a făcut o mare impresie statuia ecvestră masivă, din
alamă, a regelui maghiar, Matiás Korvin şi a vasalilor săi, situată în faţa
catedralei oraşului. Dat fiindcă regele Korvin este cu sânge român, statuia sa
rămăsese intactă. I se adăugase o inscripţie a panei ironice a profesorului N.
Iorga. Din câte mi-aduc aminte, inscripţia sus menţionată avea următorul
conţinut: ”Matiás Korvin, invincibil în lupte, a fost învins numai de propria naţiune, atunci când a încercat s-o calce”. Această frază făcea aluzie la o
bătălie, care îl pusese pe Korvin faţă în faţă cu prinţul Moldovei, fiind
învins de acesta din urmă.
Oraşul Baia Mare – Nagy
Banya – îl văzusem şi cu altă ocazie, dar aceasta se întâmplase sub cerul
obosit al lui august.
Acum era primăvară.
În timpul nopţii
plouase uşor, ceea ce îi împrospăta orașului frumuseţea. Mirosea a ţărână, a
flori şi a iarbă fragedă fermecătoare.
Venise, cu o zi în
urmă, şi Salustiu T. cu soţia, o frumuseţe de neîntrecut: păr auriu, înaltă,
dulce – una din acele femei pe care le întâlnim rareori în viaţă. Salustiu era
mai tânăr decât Lucian, dar, pentru motive lesne de înţeles, se însurase mai
devreme. Am uitat să vă spun că românii din Transilvania, majoritatea uniţi cu
Roma, de veacuri poartă nume romane (Salustiu, Ulpiu, Treboniu, Caius) ca să
evite maghiarizarea numelor.
În avântul
convorbirilor şi al distracţiei, nu-mi dau seama cum am ieşit la fereastră, am
aruncat o privire peste acele dealuri şi iată! am rămas fără grai: mi s-a părut
că ninsese.
Sunt florile de măr,
mi-a explicat prietenul, observându-mi uimirea. Este aprilie şi a înflorit
pădurea întreagă. Toate aceste coline în faţa noastră, sunt acoperite numai de
pomi de măr. Acolo unde se sfârşeşte mărul, începe pădurea castanilor.
Fără să întârziem
mult, am plecat de acolo, deoarece marele meu dor era să mă plimb printr-o
pădure de castani, ca să-mi aduc aminte de ţara mea. Am păşit prin străzile
liniştite ale oraşului, prin cărările parcului, unde lucrau – în faţa vreunei
crengi înflorite – studenţii şi studentele Şcolii de Pictură; am trecut prin
cimitirul oraşului şi am intrat în „păduricea” merelor. Flori albe se scuturau
peste capetele noastre.
Am mers apoi pe alte
urme şi am pătruns în pădurea castanilor.
Aromă de flori şi de
ţărână proaspătă.
Aromă de codru, în
primăvară. Mi-am adus aminte de versul unui cântec vechi bulgăresc: „Hubava si
gore moja / Mirishesh na mladost”. Da, frumos eşti, tu, codrul meu, miroşi a
tinereţe…
Ținându-mi privirea
în jos, am căzut în plasa gândurilor.
- La ce de gândeşti?-
m-a întrebat prietenul.
- Iată - i-am spus -
castanii şi merele înflorite îmi trezesc dorul adormit de ţara mea. Şi acolo a
înflorit acum mărul, iar lacul străluceşte. Când închid ochii, aroma pe care o
simt este aceeaşi cu cea a pădurii mele.
Astfel a început
sejurul meu în oraşul Baia Mare, la acel sfârşit de aprilie. Am umblat prin
acele păduri şi dealuri cu un dor şi avânt copilărești.
Plimbându-se, am
coborât până la margine de drum, unde ochii mei au zărit un miracol: o căsuţă
invadată de flori şi verdeaţă, ca în basme şi peste basme. Din
interior veneau sunete rare de pian.
- Vrei să intrăm? -
m-a întrebat prietenul cu zâmbetul pe buze.
Dat fiindcă nu i-am
răspuns repede, el a continuat:
- Ştii cine locuieşte
aici? Domnişoara L.
- Eh - am spus -
suntem ca într-un roman romantic. Primăvară, flori, pian. Acum iată şi poezii.
Şi o poetă…
- E mai bine să
plecăm.
Eram gata să plec,
când pe o ramură, deasupra uşii grădinii, s-a ivit un băiat – n-avea mai mult
de 14 ani – îmbrăcat foarte simplu, în pantaloni scurţi şi sandale.
Prietenul meu s-a
apropiat de el şi i-a spus ceva la ureche.
Băieţaşul a coborât
şi a ieşi pe o străduţă.
- Este frăţiorul
Domnişoarei L. Aşa stă tot timpul, până la toamnă.
Umblă ici-acolo, se
suie în pomi, nu se amestecă cu colegii.
- Niţel sălbatic.
- Doar niţel…
Uşa s-a deschis.
O fată blondă – ca o
poloneză (chiar era), cu ochi cenuşii, cu gene lungi care se mişcau întruna,
mai degrabă scundă decât înaltă, îmbrăcată într-o rochie închisă cu
„muşchetari” albi la mânecă şi la gât.
Aceasta era poeta cu
care, de şase luni, datorită prietenului meu, ţineam o corespondenţă romantică
privind arta poetică. Îmi trimisese un caiet – ca să-mi dau cu părerea –
conţinând poezii care miroseau a primăvară, a ţărână proaspătă, a flori, cu
ecouri de dureri ale viitorului, cu strigăte de viaţă şi ţipete de moarte, cu
misticism de martiri.
Îi dădusem, prin
scrisori, câteva sfaturi în legătură cu tehnica versificării, precum şi cartea
poetului Rainer Maria Rilke „Scrisori către un tânăr poet”.
I-am întins mâna.
- Tu eşti D’Artagnan?
Graţie isteţimii ei,
şi-a dat seama de aluzia mea la albul gâtului şi la muşchetari. Strângându-mi
mâna, mi-a răspuns:
- Tu eşti Athos?
Şi am rămas aşa: eu
Athos, ea D’Artagnan.
Am şi eu mijloacele
mele de a cunoaşte oamenii (în măsura în care pot fi cunoscuţi): modul cum îţi
dau mâna şi modul cum scriu. Pe Domnişoara L. până atunci o cunoşteam după
scris. Analiza mea spunea: inteligență, delicateţe, sensibilitate, feminitate,
claritate, entuziasm, activitate. Când un D’Artagnan româno-polonez mi-a strâns
mâna cu atâta căldură prietenească, mi-am dat seama că analiza mea nu fusese
greșită.
Oamenii dubioşi au o
manieră flegmatică de a da mâna, o mână moale, lipsită de viaţă.
- Câţi ani ai
D’Artagnan?
(Fetele nu trebuie
întrebate ce vârstă au, dar pentru mine domnişoara L., cu sunet polonez la
sfârşitul numelui, nu era Maria-Magdalena L., ci tovarăşul meu mai mic
D’Artagnan).
- Am exact
şaptesprezece ani, Athos.
Genele domnişoarei L.
s-au mişcat precum apa mării, iar privirea-i era deschisă – oglindă a
sufletului.
Nu era foarte
frumoasă Maria-Magdalena, acea primăvară de şaptesprezece ani, acel strigăt de
aprilie, acea privire deschisă, acele gene ce băteau neîncetat ca mercurul, îi
oferau o frumuseţe deosebită, de care nu se bucurau celelalte fete de vârsta
ei, copii banale ale fetişcanelor-tip ale peliculei cinematografice americane.
Câteva din poeziile „tovarăşului” D’Artagnan fuseseră publicate în ziare şi
reviste locale, precum şi într-un periodic al tineretului catolic, ce apărea în
capitală. Se deosebeau prin avânturi frumoase, curate, limpezi, spre Dumnezeu,
spre viaţă, spre lumină. Reflectau un suflet proaspăt, ca florile, ca roua
grădinii în care fuseseră scrise.
E un nume care, fără
îndoială, se va înălţa, dacă îşi va continua drumul. Dacă „tovarăşul” D’Artagnan,
care, de şapte ani încoace, era mereu cel mai bun din clasă, comitea unele
greşeli în privinţa ritmului şi a metricii, la pian cânta fără niciun cusur.
Iar eu, omul chinuit
al capitalei, ce mi înmuiasem de atâtea ori peniţa în fiere, am stat şi am ascultat
ore în şir fanteziile degetelor albe ale Domnişoarei L. Mi-a repetat de câteva
ori cântecul lui Solveig de Peer Gynt, o serie de cântece fine ale spiritului
polonez, precum şi un număr de cântece populare româneşti, pline de lirism şi
nostalgie.
Ferestrele erau
deschise. Merele înflorite. Picături de ploaie pe frunze şi flori. Iar mâinile
„tovarăşului” D’Artagnan alergau neîncetat peste clapele pianoului. Prin
intermediul lor, mă înălţam spre cer şi coboram iarăşi pe pământ. Deseori chiar
sub pământ, în adâncul său.
Astfel, încetul cu
încetul, mi s-au topit toate păsurile aduse din capitală.
M-am uitat la Lucian.
Părea liniştit, bucuros, probabil şi fericit. Ştiam că atunci era profund
îndrăgostit de o brunetă din oraş (tatăl ei fusese, în timpul conflagraţiei
mari, în Albania, ca ofiţer al Austriei), acum însă temelia acestei iubiri se
clătina peste ape…
Ne-am încrucişat
privirile, zâmbind.
D’Artagnan a simţit
emoţiile noastre, şi-a întors capul, s-a uitat la noi, legându-ne cu un fir
magic şi lăsându-ne muţi.
- Te rog să fii atent
acum, iar mai târziu am să-ţi spun ceva – a intervenit colegul T.
Degetele albe ale lui
D’Artagnan alunecau pe clapele de asemenea albe, emanând un cântec nou, pe care
nu-l auzisem vreodată. Era Grieg şi nu era Grieg… Era primăvară, cu clopote de
turme, cu ape de pârâu, cu sunete nostalgice.
D’Artagnan şi-a
întors complet faţa spre noi.
Apoi sunetele s-au
potolit.
- V-a plăcut cel din
urmă?
„Tovarăşul” L. nu a
aşteptat răspunsul meu.
- Aceasta este o
compunere a domnişoarei de şaptesprezece ani, L.
D’Artagnan a zâmbit.
Genele ei nu s-au
mişcat preț de câteva clipe şi am reuşit să văd cât de frumoşi, cât de
proaspeţi îi erau ochii cenuşii.
- D’Artagnan, îmi
pare rău că nu eşti băiat. Aş dori să-mi fi fost coleg apropiat – şi i-am
întins mâna.
Mi-a strâns mâna.
Când mă pregăteam să
plec, pe pian am zărit o câmaşă brodată manual, aţă şi ace.
- În fiecare
primăvară brodez câte ceva pentru fratele meu, dar el nu le îmbracă niciodată.
Am deja o colecţie din toate vârstele sale. El umblă dezbrăcat prin păduri şi
mănâncă flori. La şcoală însă învaţă bine. „C’est un petit sauvage”.
- D’Artagnan cel
dintâi al clasei, D’Artagnan poet, D’Artagnan compozitor, D’Artagnan specialist
în a broda. D’Artagnan doar şaptesprezece ani. Tu eşti un miracol, D’Artagnan!
De când ne-am
întâlnit, acesta a fost momentul în care, pentru prima dată, Domnişoara L. a
devenit roşie pe obraji. O aură nouă i-a acoperit faţa proaspătă ca piersica.
Genele au bătut repede-repede, aidoma aripilor unei răndunici când se apropie
de pământ.
Apoi am ieşit pe
străduţe, sub merele înflorite.
- Vă aştept de Paşti
la un ceai colegial, fiindcă am invitat şi colegele de clasă, precum şi câteva
studente.
- Vei fi şi tu
printre noi, D’Artagnan?
- Sigur că da, „voi
face onorurile casei”.
Şi mi-a întins mâna
din nou…
Paştele în acel an
l-am petrecut la biserica unită din oraşul Baia Mare.
Sfânta slujbă a fost
ţinută de canonicul T., tatăl colegilor mei Lucian şi Salustiu.
După aceea, episcopul
Alexandru a vorbit plin de vervă despre lupta împotriva războiului, pentru pace
şi dreptate în lume, tocmai atunci când însăşi temelia păcii şi a dreptăţii o
luase spre prăpastie.
Am umblat în ziua
aceea prin prieteni şi cunoştinţe, petrecând câteva ore de neuitat.
Undeva, sub un cireş
înflorit – ca într-o pânză imprimată japoneză – stăpânul casei, care fusese
deputat al ţării şi prefect al oraşului, mi-a vorbit despre Albania şi chiar
despre locurile mele natale, pe unde trecuse în timpul marii conflagraţii.
Îmi amintesc şi acum
orașul, spunea acest fost ofiţer al Austriei, aşezat lângă masa încărcată cu
darurile Paştelui, sub cireşul înflorit, îmi aduc aminte foarte bine lacul
albastru, înconjurat de munţi aspri. Acei munţi i-am bătut cu piciorul,
deoarece m-am luptat în acele locuri, care aveau zăpadă şi în mai. Locuri
aspre, dar şi frumoase.
Peste capetele
noastre s-au scuturat flori de cireş.
El a mai adăugat:
- Ne-am luptat,
lăsând numeroşi morţi pe acele meleaguri: colegi, prieteni, fraţi. Nu ştiu dacă
mai sunt mormintele lor.
Eu îmi aduceam aminte
ca în vis de uniformele cenuşii ale austriecilor – cu care acoperiseră atâtea
popoare – mărşăluind cândva pe cărările satului meu, în acel teribil an al
foametei.
Numeroase fuseseră
mormintele lor, acolo, pe un plai de castani. Mureau de răni, de boli, de
foame.
Apoi cimitirul a fost
netezit, transformându-se în podgorie.
Unele dintre oasele
mari, pe care nu le topise ţărâna, au fost aruncate într-o groapă comună, în
colţul podgoriei, lângă tufişuri. Acum, din mormintele austriece, nici urme nu
există…
Omul care lucrase
pământul acolo, Gjokë se chema, îmi povestise cândva despre un pumn de dinţi de
aur, înfipţi în oase.
I-am smuls din oase
cu mare greutate, cu ciocanul în mână, că erau tari.
Bine confecţionează
dinţii cei din Austria.
Nu-mi puteam explica
acea tristeţe care a năvălit peste mine sub acel cireş înflorit, lângă masa
plină de darurile Paştelui.
Stăpânul casei, care
îmi vorbise în mod special despre Albania, n-a mai întrebat de morminte.
- Hei, omule, coboară
pe pământ, nu sta posomorât, mi-a strigat Salustiu T., ciocnind cu tărie
paharul său cu al meu. La mulţi ani!
- No, servus, i-am
spus eu, folosind expresia locului cu o uşoară ironie, şi-am ridicat paharul.
Era un vin atât de bun
şi uşor, vinul acesta al văii râului Someş, în paharele subţiri, cristaline,
încât nu apăsa deloc pe buze.
După ce ne-am golit
paharele, Salustiu m-a tachinat prieteneşte pentru melancolia mea.
- Nu vă preocupaţi că
este trist acum – a spus – deoarece mărul a înflorit şi va deveni din nou
bucuros: Baia Mare este frumoasă, dar şi mai frumoase sunt domnişoarele
noastre.
Am râs cu toţii.
Mai mult însă a râs
el însuşi.
Cu o ofensivă de
bucurie, ca nimeni altul.
Adevăratul motiv al
tristeţii mele însă, nu l-a înţeles nici el, dar nici eu.
Parcă-l am şi acum în
faţa ochilor pe avocatul Salustiu T., cu chipul său optimist, totdeauna
optimist, cu ochii castanii în spatele ochelarilor cu ramă elegantă, în care nu
se vedea nicio urmă de durere. Era plin de viaţă, sufletist, viteaz, cu un
curaj implacabil privind viitorul.
Când râdea, şi râdea
des, lăsa să i se vadă dinţii albi, iar printre ei, o strălucire aurie, în
dantura de jos.
Nicio legătură nu
făceam pe atunci între dintele său de aur, strălucitor, şi pumnul cu dinţi
culeşi în mormintele austriecilor, când a fost săpat terenul.
… Era primăvară, el
era tânăr, cu o femeie frumoasă în preajmă, pe care o iubea la fel ca pe
propria viaţă, era în ţara lui.
Legătura la care m-am
referit mai sus şi tristeţea mea le înţeleg acum, după atâţia ani, aflând că
Salustiu a căzut la Stalingrad, în luna august din patruzeci şi doi.
Salustiu T. era farte
tânăr, mai tânăr decât mine şi decât fratele său (căruia îi spunea mereu
„fratele meu cel bătrân”, fiindcă acesta se căsătorise mai devreme), dar viaţa
o trăise pe deplin.
Ca student, iar mai
târziu ca liber profesionist, se ducea des la capitală, conform unui program
precis, ca să se distreze. Umbla prin teatre, frecventa mai degrabă teatrul de
operă, se ducea la concerte, la restaurante cu orchestre selecte – singur, sau
însoţit – iar fratele său, puţin mai timid, mai stăpânit, mai închis în sine,
prefera tot timpul orga grea al Catedralei Sfântului Iosif, sau conferinţa
vreunui orator clerical sau civil.
De când era student
şi până când s-a însurat, Salustiu publicase mult în ziarele locale, pregătise
şi ţinuse conferinţe culturale, recitase poezii… Personal organizase spectacole
de teatru în câteva oraşe transilvănene, cu artişti diletanţi, majoritatea
studenţi şi studente, pe care îi selectase şi îi adunase. Sigur că, fiind
foarte talentat, un rol de jucat în piese şi-l rezerva pentru el.
În acele spectacole
făcuse cunoştinţă cu frumoasa fată, cu părul auriu, de care s-a legat pe viaţă.
Anecdotele şi
întâmplările pe care ni le povestea despre această relaţie erau nenumărate.
Cândva, îmi spunea,
cu vădită bucurie, făcându-ne să râdem în hohote, organizase un spectacol la
Baia Mare. Piesa fiind bună şi artiştii la fel de buni, şcolile respective
le-au dat voie elevilor şi elevelor s-o vizioneze.
Însuşi directorul
unei şcoli, preot unit, prieten apropiat al tatălui lui Salustiu, foarte rigid
în concepţiile sale despre noile curente ale tineretului, a luat loc pe un
fotoliu în faţă, între propria fată (aceasta reprezentând un „flirt” vechi al
tovarăşului Salustiu) şi soţie.
Dar ce improvizaţie
îi trecuse prin cap regizorului nostru? Să înceapă piesa cu un soi de balet à
la music-hall. Baletul, fireşte, nu poate fi interpretat decât într-un costum
apropiat de cel al Evei. Când şi-a dat seama de asta, directorul-preot şi-a
acoperit ochii cu mantaua ca să nu vadă nimic, şi-a luat de o mână soţia şi de
alta fata, ieşind afară ca furtuna. Fata însă, în drumul spre uşă, continua să
fie cu ochii pe scenă, pe balet…
Această întâmplare,
Salustiu ne-o povestise de mai multe ori, cu completările respective,
făcându-ne să explodăm în râsete. Dat fiindcă pe preotul în cauză îl cunoşteam,
puteam să gust „materia” împreună cu nuanţele sale locale.
În ceea ce priveşte
piesa, în ciuda faptului că directorul a fugit, ea a continuat, bucurându-se de
un real succes.
Chipeș, dulce în
vorbe, foarte cultivat şi cu o ironie rafinată, a fi în preajma lui era
totdeauna o plăcere, iar multe fete frumoase ale oraşului, care visaseră şi
speraseră cândva să devină al lor, continuau să se uite la el cu dragoste.
„Paznicul” însă, cu părul de aur, se afla totdeauna lângă el. Şi faptul acesta,
alături de alte episoade ale trecutului, era pentru noi o ocazie de distracţie
fără margini.
Şi când stăteam de
vorbă sau goleam pahare, unul după altul, tovarăşul Lucian T. („fratele meu cel
bătrân”, cum îl poreclea Salustiu) consuma film după film pentru a-i
înveșnici în memorie zâmbetul delicat unei domnişoare brunete.
Această domnişoară
avea doar douăzeci de ani, iar colegul meu avea douăzeci şi opt, plus o grămadă
de sentimentalism… Aceste treburi însă nu ne aparţin nici mie şi nici
cititorului.
Spre seară ne-am dus
la casa tovarăşului D’Artagnan.
Acolo am găsit
prieteni noi şi vechi.
O tânără profesoară,
proaspăt absolventă a Universităţii din Cluj, studenţi, studente, printre care
şi „cele trei surori B”.
D’Artagnan parcă
crescuse un pic, în doar o noapte. Probabil din cauza noii coafure, a
veşmintelor şi a tocurilor înalte.
Se afla peste tot în
mijlocul nostru, ca să-şi joace rolul de stăpână a casei. Şi îl juca bine,
însufleţiind toate grupurile.
A venit din nou şi a
ieşit afară ca să-i lase „pe tineri cu tinerii”. Erau şi părinţii săi: mama,
directoare a liceului de fete, unde preda limba latină; tatăl, profesor de
germană la două licee. A intrat şi „le petit sauvage”, supărat niţel că fusese
obligat să se îmbrace.
În orice caz, rolul
principal în casă părea a fi apanajul doamnei, deoarece profesorul era foarte
romantic: se ocupa de cărţile sale, de florile grădinii şi de muzică, o lume a
sa atât de dulce şi atât de liniştită.
El personal îi predase
lui D’Artagnan primele lecţii de pian.
Din balcoanele
camerelor, ochiul aluneca peste merele înflorite, peste frunzişul care acoperea
cimitirul, până departe, la acele dealuri, de unde se scoate aurul.
Cineva a dat drumul
la radio şi un glas dur, aţâţător la război – ca un bici de gheaţă peste
florile înmugurite – a străbătut odaia. Butonul a revenit la locul iniţial şi
glasul s-a stins.
Mi-a fost încredinţat
rolul grafologului.
Această favoare mi-a
fost făcută de tovarăşul L., care n-a vrut să ia în seamă argumentul că, în
acest domeniu, sunt un simplu diletant, nici celălalt argument, potrivit căruia
Crépieux-Jamin, Henri Stahl şi alţi câţiva maeştri ai grafologiei mele, sunt
împotriva practicii spre care ea te duce. Dar toate acestea s-au dovedit inutile
şi iată că m-am trezit înconjurat de o coroană de fete şi de băieţi, fiecare cu
o foaie de hârtie în mână, cu scrisul respectiv, pe care trebuia să le
analizez. M-am străduit să-mi reamintesc cunoştinţele elementare privitoare la
scris, caracterele principale care trebuie să fie subliniate, comparaţiile,
direcţia, mărimea, factura, ca să încep apoi cu primul act al comediei.
Lăsând la o parte
falsa modestie, vă pot spune acum că, ajutat de unele cunoştinţe şi de
fizionomiile respective, primul act a foat foarte reuşit.
- Domnişoara
profesoară, sufletul dumitale navighează pe apele misticismului. Literele tale
delicate ca florile de cireş (priviți, vă rog, cum sunt legănate de vânt),
sfârşesc printr-o uşoară cotitură, care se înalţă în sus ca fumul de tămâie.
Gândeşti încet, acţionezi încet. Ai un suflet select, dar îl ţii acoperit ca
lumina evanghelică aprinsă sub şiştar. Cel care va reuşi să-ţi cunoască
sufletul, îl va adora toată viaţa. Aleargă, domnişoară, aleargă cu încredere şi
curaj spre viaţă (- Nu-ţi am spus eu – i-a reproşat o altă fată – nu-ţi am spus
acelaşi lucru?).
- Ah, dumneata,
domnişorică, ai mare voinţă şi dorinţă să fi stăpână peste tot. Linia literii
este sus, mare, aspră, picioarele literelor au formă nemţească. Eşti viitorul
stăpân al casei, în care va cânta găina, nicidecum cocoşul. Dar şi cântecul
găinii poate aduce fericirea. În ceea ce mă priveşte, îţi mulţumesc, mic
dictator, dar îmi e teamă de mâna ta de fier. Sunt o fiinţă intuitivă, oarecum
liric şi mi-e frică de jug.
Domnişorica s-a
uitat la mine blând, din înfăţişarea sa nerezultând nicio săgeată dictatorială.
- S-ar putea să fi
greşit, cine ştie?
- Există un plop,
care, mi se pare, în botanică se numeşte populus tremula. Frunzele sale
sunt mari, având cozi prea tari. Adierea cea mai lentă le face să şuşotească.
Sufletul tău, domnişoară, este tocmai un populus tremula. Scrisul îţi este
foarte inclinat spre dreapta, eşti sentimentală, pesimistă, probabil plângi din
când în când. Simţi profund, deci suferi profund. Îţi spun frăţeşte „sursum
corda”, ţine-ţi inima, căci cel care trebuie să vină, va veni.
- Dumneata, prietene,
eşti plin de voinţă, mândru şi încrezător în tot ceea ce faci. Ai un scris
decisiv, oarecum brutal (nu sunt sigur dacă vreodată o să-i smulgi părul
viitoarei consoarte – mă auziţi, voi, domnişoarelor?- ).
- Acesta nu este
scrisul meu, - a spus zâmbind, - este scrisul fratelui meu, care e căpitan.
- Dacă m-ai fi lăsat
să continui, ţi-aş fi spus că eşti făcut pentru o carieră militară, dar te-ai
grăbit să ieşi basma curată în faţa domnişoarelor.
- D’Artagnan, scrisul
tău îl cunosc şi printre alte mii de scrisuri. Ai atâtea calităţi, încât ar
trebui să roşesc când ţi le voi enumera: energii lipsite de brutalitate,
entuziasm, claritate, delicateţe sufletească, o sumedenie de talente. Spune-mi
acum: nu merit un pahar cu vin din mâna ta?
Paharul a venit.
Alte bucăţi de hârtie
începuseră să iasă din buzunarele şi poşetele fetelor. Mi le întindeau cu un
soi de timiditate, rugându-mă să le citesc doar parţial, nu întreg conţinutul.
- Domnişoarelor
frumoase, şi voi, domnilor cavaleri, conţinutul scrisorii nu-mi aparţine. Nici
nu-l citesc. Eu mă uit la litere, cel mult la cuvinte, la fraze nu. Acest scris
mare, dezlânat, realizat cu pana ţinută între degetul arătător şi degetul mare,
nu prea îmi place. În spatele lui se ascunde o domnişoară pretenţioasă.
Au început acum să
urzească tot felul de comploturi. Mi-au adus scrisul unei domnişoare, care
se afla în preajma mea. Majoritatea celor prezenţi s-au uitat la mine zâmbind
cu ironie… rămânând în aşteptare.
- Dumneata,
domnişoară brunetă cu ochi albaştri, nu poţi să ai 50 de ani şi nu cred că
suferi de inimă. Acest scris îi aparţine vreunei mătuşe sensibile, culte, ușor
bolnăvioară.
- Acum l-am scris, a
adăugat domnişoara, care nu părea să aibă mai mult de 19 ani, şi a râs.
Totul s-a lămurit.
Era scrisul tatălui
lui D’Artagnan, care se afla în odaia alăturată. Tentaseră să mă prindă în
greșeală.
- Deci, ai greşit,
mi-a reproşat cineva: este scris de bărbat, nu de femeie.
- În privinţa vârstei
şi a diagnosticului medical, n-am greşit. Sunt sigur că domnul L. are o mulţime
de calităţi alese ale spiritului feminin.
Peste câteva momente,
a urmat o altă mistificare: mi-au dat un manuscris plin de litere amestecate,
orientate în direcţii diferite, aruncate pe alocuri de o mână tremurândă.
- Inutil te
străduieşti să te strecori, D’Artagnan. Când scriem, nu scriem doar cu mâna,
ci, mai degrabă, cu sufletul nostru, cu sângele nostru.
Tu eşti aici ca un
bebeluş, care îşi pune o pânză pe cap şi le spune altora, prin gura sa, că a
plecat.
Ai jucat acest rol,
D’Artagnan?
Chipul lui D’Artagnan
s-a îmbujorat şi toţi au răbufnit în râs.
- Domnule Athos, -
mi-a spus o domnişoară, care credea că acesta era numele meu adevărat, - nu
cumva sunteţi chiromant? Mi-a întins mâna-i palidă, subţire, delicată, ca
floarea de măr. Am luat-o în mâinile mele, simţind un tremur în suflet. Fiindcă
şi eu, nu o dată, sunt ca frunza acelui populus tremula, pe care l-am
pomenit mai înainte. Mâna ei semăna cu o mână care mă înebunise cândva şi care
îmi revine totdeauna în minte cu nostalgie. Degete lungi, nobile, o
perfecţiune lucrată parcă de Dumnezeu Însuşi. Am închis puţin ochii şi parcă am
văzut-o pe „cealaltă” fată în faţa mea, ba chiar i-am simţit parfumul, vocea…
- Să-mi fie iertat
acum că m-am îndepărtat de temă, dar de vină este adierea vântului ce parcurge
foile, trecând printre ele…
Diletant fiind, mi-a
venit în minte o strofă a unui poet francez, pe al cărui nume nu-l cunosc.
Citisem versurile cu
mulţi ani în urmă într-o revistă.
De quel mica de neige,
De quel cierge vierge,
Est fait le blanc de la main?[1]
Nu ştiu dacă
originalul sună exact aşa, dar eu aşa am reprodus-o în faţa prietenilor.
Apoi am vorbit:
- Domnişoarelor,
permiteţi-mi să vă citesc toate mâinile, după care să vă povestesc ce
se vede în ele, începând cu linia vieţii.
- Dar mâinile
noastre? - a întrebat un prieten.
- Ele intră într-o
categorie specială şi, dacă veţi avea răbdare, le voi cerceta cu grija
cuvenită.
Au trecut pe rând
prin mâinile mele, mâini liniştite, mâini nervoase, prietenoase, mâini reci,
mâini plinuţe sau subţiri, mâini albe…
Am terminat cu
mâinile primei fete, care mi-au trezit amintirile.
Apoi am spus:
- Drăguţe domnişoare
(cine îmi poate traduce altfel cuvântul românesc „drăguţe”?), mâinile voastre
sunt tare frumoase, dar vă rog să mă credeţi că, în timp ce în grafologie sunt
un diletant, de chiromanţie habar n-am.
În acea clipă nu sunt
în stare să vă mărturisesc câte mâini răzbunătoare au căzut pe capul meu:
- Ah, eşti un
mincinos, un mincinos...
- Îmi cer scuze,
drăguţe domnişoare, dar totuşi le mulţumesc mâinilor voastre atât de
delicate... Acum nu merităm, oare, câte un pahar cu vin?
- Două-trei, dacă
vrei.
Era D’Artagnan
persoana care vorbea aşa.
- Aş dori să fac şi o
propunere: nu se poate cânta la pian cu „patru mâini”?
Şi aceasta a fost
acceptată.
A cântat D’Artagnan
împreună cu fata „mână-de-argint”, cum îmi plăcea s-o chem în gând.
Muzica şi bucuria au
durat până târziu.
Afară coborâse
noaptea. Din balcon se auzea cântecul pădurii înmăgurite.
Era primăvară.
Era linişte.
Iar mărul înflorise…
Am ieşit în grădină,
am păşit prin străduţe, încet.
Sufletul-mi era
foarte tulburat, deşi era primăvară.
- D’Artagnan, i-am
spus, intră repede în casă, căci noaptea este friguroasă. Iar tu eşti îmbrăcată
în haine subţiri şi arzi ca focul.
N-a vrut, dar mi l-a
urmat sfatul.
Mi-a întins mâna,
suflecându-şi mânecile.
Şi sufletul mi s-a umplut cu primăverile ei.
LETËRSIA SHQIPE NË RUMANISHT / LITERATURA ALBANEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ
I përktheu në rumanisht: Kopi Kyçyku / În româneşte Kopi Kycyku
