Shqipërime / Traduceri / Translations

Kënga e Këngëve (Cântarea Cântărilor)*

Shqipëroi Kopi Kyçyku

Kapitulli 1

Dashuria mes dhëndrrit dhe nuses

1.Puthmë me puthjet e gojës sate, se puthjet e tua janë më të mira se vera.

2. Aromat e tua janë balsam erëmirë, mir i derdhur është emri yt, prandaj vashat të duan.

3. Rrëmbemë, merrmë me vete! Haj të ikim! - Mbreti më çoi në këmishët e veta: do të zbavitemi dhe do të gëzohemi me ty. Do të ta madhnojmë dashurinë më shumë se verën. Kush të dashuron, me të drejtë të dashuron!

4. E zezë jam, moj vasha të Jerusalemit, por e bukur, si strehojat e Kedarit, si çadrat e Solomonit.

5. Mos më shihni që jam zeshkane sepse vetë dielli më ka nxirë. Bijtë e mëmës sime u mllefosën, më dërguan t’u ruaj vreshtët, por vreshtën time nuk e kam ruajtur!

6. Por, thuamë, i dashuri im, ku i kullot delet? Ku pushon në mesditë? Përse, vallë, të hallakatem nëpër kopetë e shokëve të tu?

7. Në s’e di ku, ti, moj më e bukura ndër femra, atëhere mos iu ndaj gjurmëve të deleve, kulloti qëngjat pranë kasolleve, kecat pranë barinjve.

8. Si një hamëshor i mbrehur në qerren e Faraonit, të dukem unë, e dashura ime!

9. Të bukura t’i shoh faqet e tua, të vendosura midis vathëve dhe qafës sate të zbukuruar nga sërë margaritarësh.

10. Do të farkëtojmë për ty varse të arta, me pikëza e thellina të argjendta.

11. Sa kohë mbreti ndenji në sofër, parfumi im derdhi aromë.

12. Valle prej mirti është i dashuri im, që fshihet mes gjinjve të mi.

13. I dashuri im është një veshul dëllinje, prej Engedi, vjelë nga vreshtët.

14. Sa e hijshme je ti, e dashura ime! Sa e bukur je! Sy pëllumbeshe janë sytë e tu.

15. Sa i hijshëm je, i dashuri im! Dhe sa kanakar je! Lëndinën me bar të gjelbër e kemi shtruar.

16. Kedrat i kemi çati të strehëzës, bujtës kemi qiparisët.

FILLARETA DAKO SHUTA (Reta) - Medalion

Fillareta Dako Shuta, sau Reta - nume prin care este cunoscută de toţi - este născută la Pogradec, oraş aflat pe malul apusean al Lacului Ohrid, cel mai frumos lac din Balcani, acolo unde au văzut lumina vieţii marii înaintaşi ai săi, Lasgush Poradeci şi Mitrush Kuteli, amândoi formaţi în România. Ea îi vede pe ei ca pe doi sfinţi, făcând eforturi să păşească pe urmele lor strălucite. În afară de talentul literar, Reta pictează într-un stil special şi este foarte legată de muzică. Astăzi dânsa împlineşte o frumoasă vârstă, ceea ce ne oferă prilejul să îi urăm multă sănătate şi noi performanţe în activitatea sa literară şi artistică, prin publicarea unui medalion „rupt” din volumul său poetic „Zborul pescăruşului”, ce urmează să vadă lumina tiparului în curând, în albaneză şi în româneşte.

Fillareta Dako Shuta, ose Reta, - emër me të cilin e njohin të gjithë, - është lindur në Pogradec, qytet në bregun perëndimor të Liqenit të Ohrit, më i bukuri në Ballkan, atje ku e kanë parë dritën e jetës pararendësit e mëdhenj të saj, Lasgush Poradeci dhe Mitrush Kuteli, të dy të formuar në Rumani. Ajo i këqyr ata si dy shënjtorë dhe bën përpjekje për t’u çapitur pas gjurmëve të tyre të ndritshme. Përveç talentit në letërsi, Reta pikturon mirë dhe është tepër e lidhur me muzikën. Sot ajo mbush një moshë të bukur, çka na jep rastin t’i urojmë shumë shëndet dhe arritje të reja në veprimtarinë e saj letrare-artistike, përmes botimit të një medalioni të shkëputur nga vëllimi i saj poetik “Flatrimi i sgalemit”, që pritet të dalë së shpejti nga shtypi, në shqip e në rumanisht.

Medalion

Prietenie

(Miqësi)

Prietenie frumoasă

a frunzei cu roua,

a valului mării

cu ţărmul,

a păsării cu cerul,

aidoma ţie cu mine.

Sărutul

(Puthja)

Zgomotul valurilor lacului

m-a însoţit când te-am întâlnit,

ciripitul păsărilor lacului

m-a însoţit când ţi-am vorbit,

soarele pe buzele noastre

s-a topit când te-am sărutat.

MIMOZA EREBARA: Moriah (poezi/i)

Mimoza Erebara este o scriitoare, critic literar şi de artă, autoare a mai multor volume cu povestiri şi poeme, care în ultima vreme şi-a regăsit rădăcinile ebraice, ceea ce a îndemnat-o să pună pe hârtie aceste versuri pline de miez.

Traducere din albaneză / Përktheu nga shqipja 

KOPI KYÇYKU

MORIAH*

* Moriah – o plantă care provine din antichitate şi care serveşte ca un simbol în emblema oficială a Statului Israel, reprezentând totodată aspiraţia poporului evreu pentru pace. 

SHALOM, LACRIMA MEA!

(SHALOM, LOTI IM!)

Acest pământ, deşi îndepărtat,

 tu, pământul meu,

 - nu mă laşi

 Cu iubirea ta

Ascunsă undeva,

În adâncul ţesuturilor mele

Mă ţii în văduva neuitării,

Aidoma unei lacrimi,

care niciodată n-a curs…

                                             

AFROVITI GUSHO: Versuri (Vargje)...

-->

În limba română de Kopi Kyçyku

Poetă, eseistă, fondatoarea revistei ”Nositi”, militantă neobosită pentru drepturile femeii, născută în 1967 în orașul Pogradec, Afroviti Gusho este autoarea unor volume poetice și de proză unanim apreciate.

xxx

Iubirea

la fel ca timpul

n-are întoarcere

Se duce...

Lasă în urmă

Ca niște calendare vechi

Amintirile.

Pierderea

Humbja

Cu mâinile sfărâm

Chipul tău

Și durerea mea

În memorie

BASHKIM SHEHU : Angelus Novus

Roman Tradus în limba română de Kopi Kyçyku

(fragment)

Dedicat lui Mustafa Bajraktari, sinucis la închisoare la vârsta de 29 de ani. În afara întâmplărilor trăite sau auzite, am avut în vedere şi scrierile lui Walter Benjamin, cuprinse în biografia redactată pentru el de către Berndt Witte, precum şi Documente noi privind moartea lui Walter Benjamin, ale lui Scheurmann.

Probabil este una dintre acele nenumărate fiinţe care, după Talmud, se creează între timp şi tac, dispar în neant după ce au grăit în faţa lui Dumnezeu.

Walter Benjamin

Port Bou

Port Bou este un orăşel sau un sat mare aflat la graniţa franco-spaniolă, pe partea spaniolă al extremei mediteraneene a graniţei. Este ultima localitate spaniolă, dacă omul se duce dinspre Spania în Franţa, şi cel dintâi aşezământ spaniol, dacă intră din Franţa în Spania, cum s-a întâmplat cu Walter Benjamin într-o zi de septembrie 1940. Dacă mergi cu trenul, aşa cum n-a mers Walter Benjamin, trecând graniţa pe jos peste Pirenei, eşti nevoit să aştepţi o vreme, s-ar putea chiar o oră, chiar şi acum când este în vigoare Acordul Schengen: aşteptarea se datorează modificării distanţei dintre şine şi adaptării axelor de tren. Această schimbare se explică prin motive de ordin militar, moştenite din vremuri mai vechi decât cele ale războiului, ivită odată cu venirea lui Walter Benjamin. De la gara feroviară, nu numai în ultimele ceasuri ale zilei sau ale nopţii, ci în orice moment, Port Bou, acest sat mare sau oraş mic aflat lângă malul mării, pare pustiu, ca şi cum n-ar fi călcat de mulţi ani de vreun picior de om. Parcă ar fi sfârşitul lumii. Şi marea, oricât de aproape s-ar afla, nu sare în ochi. Am fost obligat să ies la extrema cealaltă, la cimitir, acolo unde sunt păstrate rămăşiţele pământeşti ale lui Walter Benjamin. Cimitirul se află peste o întorsătură ce mi-a creat impresia că înlesneşte căderea cerului în mare. Am văzut marea şi, mai târziu, şi de la casa memorială a lui Walter Benjamin – un fel de tunel, pe care îl văd acum aproape vertical, săpat în stâncă, aidoma unui pasaj subteran cu mari plăci metalice, ruginit, gol, ca un spaţiu de pătruns de corpul unui om care se aruncă vijelios în marea neţărmurită şi în infinitul cel veşnic.

Evropa e poetëve

-->

Evropa, kjo hapësirë gjeografike prej dhjetë milionë kilometrash katrorë, e lidhur në skaj të vet me Azinë e pamatë, është trevnaja historike ku, prej shekujsh jetojnë popuj me gjuhë e zakone nga më të ndryshmit. Në Evropë, gjashtë dhjetëvjetsha më parë, një duzinë vendesh, si dymbëdhjetë “apostujt”, vendosën të bashkonin punën, pasuritë, tregjet dhe, me kalimin e kohës, numuri i tyre erdhi duke u rritur.

Evropianët i lidh historia dhe ekonomia, por Evropa është, gjithashtu, një vullnet i përbashkët, një shpresë, një ëndërr miqësie, një “zbulim”. Evropa e begatisë ka qënë dhe mbetet një ide përherë e re. Pavarësisht nga gjuhët e ndryshme, Evropa po përshfaq një kulturë me themele të përbashkët. Në këtë gadishull, që thirret edhe Kontinenti i Vjetër, janë ndeshur iberikët, ilirët, keltët, pellazgët, latinët, helenët, gjermanët, sllavët, hunët, mongolët, turqit, finlandezët etj. Pasardhësit e sotëm të tyre nuk duan të përplasen më, por të bashkohen, të ndërdëgjohen, të ndërzbulohen.

Prej një kohe të gjatë, shumë kohë para politikanëve, arti dhe kultura kanë kaptuar kufijtë. Doradorës, këta të fundit po shpërbëhen krejt dhe Evropa po bëhet hapësira e jetës sonë të përbashkët. Të gjithë evropianët, të ngjizur nga një e shkuar historike e përbashkët, po dëshmojmë se kanë të njëjtin fat.

Por Evropa e Bashkuar nuk është kurrsesi e njëtrajtëshme. Duke ligjëruar në gjuhën e vet, poetët e Evropës vërtet ngjizin kulturën e saj, por duke ruajtur autenticitetin e kombit përkatës që përfaqësojnë, nga gjiri i të cilit kanë dalë. Pra, në mund të shpreheshim kështu: shtetet do të shpërbëhen, por jo edhe kombet!

Evropa e poezisë nuk ka fuqinë “fizike” të Evropës së industrisë, të bankave, të tregtisë, të financave; por, bashkë me të është Evropa e kulturës ajo që mbart shpresat tona. Evropa shpirtërore. Përmes saj, ne evropianët bëhemi edhe qytetarë të botës.

Duke filluar që sot, heraherës do të shpalosim vlera poetike të trashëgimisë së pashtershme evropiane.

Viktor Hygo
(1802-1885)

Duke mbjellë rrapin e Shteteve të Bashkuara të Evropës
(En plantant le chêne des Ėtas-Unis d’Europe)

O natyrë, është fjala të ngjizim një drufrutor vigan,

Të gjallë si e sotmja, të fuqishëm si e nesërmja prore,

Që me gjethet, shtatin e trajtën e vet fort ngjan

Me rritjen e gjinisë njerëzore!

Është fjala të ndërtojmë një rrap me krahë pambarim,

Një rrap të madh, që me trungun e vet gjithënyjor

Ta shkulë natën, dhe hijen e saj me detyrim

Ta bëjë fir në qiellin yjor!

Është fjala të ndërtojmë këtë vepër prej titani,

Një rrap krenar, të nderuar dhe pas shpine të grushtuar,

Atij njeriu t’i falë shpirtin, t’i falë bregun oqeani,

Dhe ylli rrezen e vet të shënjtëruar!

Oh! Le të hedhë shtat! Le të ngjitet drejt qiejve, ku flakët janë!

Le të ketë gjithmonë më pak hije e gjithmonë më shumë kaltërsi,

Me këtë pemë, që i përkulemi me përvujtni, që i hapim shpirtrat tanë,

Mbjellim të së ardhmes njeri!

Shqipëroi: Kopi Kyçyku

Evropa e poetëve: Miroslav Kërlezha: Jemi ne fëmijët e Evropës së përgjakur

-->

Ngadhnjimi

Unë ngadhnjej mbi zinë satanike.

Mbi zinë e djallit të zi që s’ekziston.

Oh! Unë derdh ngjyrat e qarta të gjakut të mallkuar,

Unë këndoj melodinë e të gjitha poemave të fitores!

Errësira nuk ekziston, nuk ekziston,

Errësira nuk ekziston, nuk ekziston,

Oh! Jo, ajo nuk ekziston!

Na kanë mbytur...

Na kanë mbytur, moj e shtrenjta nënë!

Dhe zemra jote shtatë herë mbytur në gjak.

Na kanë mbytur si barbarë të dehur

Për të vërtetën e diçkaje të zezë e kryeneçe.

Dhe gjithçka është gënjeshtër. Gënjeshtër e tmerrshme

As e zezë, as e bardhë.

Gënjeshtër barrikadash, librash, fjalësh, kryqëzimesh.

Dhe s’ka asgjë. As Zot, as djall.

Oh, përse të jemi të mbytur, moj e shtrenjta nënë?

Mihaela Pătraşcu: Prag statornic / Soglia ferma / Prag i qëndrueshëm

Poezii - Poesie - Vjersha

Traducere din română în italiană şi în albaneză / Traduzione dal romeno in italiano ed in albanese / Përkthim nga rumanishtja në italisht e në shqip:

Kopi Kyçyku

Redactor/ Redattore / Redaktor: 
Francesco Servida 

Editura Muzeului Literaturii Române 
La Casa Editrice del Museo della Letteratura Romena 
Shtëpia Botuese e Muzeut të Letërsisë Rumune 
Tehnoredactare şi copertă: KÜdesign® Bucureşti - Bucarest - Bukuresht 2005

Callatis

Litere greceşti şoptind taine

mâinilor noastre

pipăindu-le înţelesul,

podoabe cizelate de timp,

flori în piatră durate,

neofilite de veacuri,

zeiţe fără capete, Dionisos,

bacante

şi o lumină veche, un soare

bătrân licărind în toate,

vase, teracote, Tanagra,

capete sculptate grăind din vreun

mormânt,

frize şi metope şi cranii de berbeci

susţinând capiteluri corintic ornate.

Acolo se săvârşeşte o comuniune

cu localnicii din vremuri depărtate,

alunecăm în istorie

înspre traci alunecăm prin evi,

înainte de Christos

şi lângă pietrele delirând de soare

suntem însetaţi şi bolnavi

tânjim barbar după o dezmierdare

aici şi acum,

sub purpura de înserare.

FAIK KONITZA: Proză

Gânditor, publicist, editor, prozator, traducător, poet, (satul Konica, Albania 1876-Boston, SUA, 1942), autor al volumelor "L'Allemagne et l'Albanie", "The Albanian question", "Dr. Acul descoperă rădăcinile dramei din Mamurras", "Albania - cum mi s-a părut", "Albania. The rock garden of southeastern Europe and other essays" etc.

Rugăciunea scriitorului

... Iar după ce am vorbit despre scriitori, vreau să vă mărturisesc ceva: am observat că toate cărţile de rugăciuni conţin rugăciuni pentru orice meserie şi profesie, dar n-au niciuna pentru scriitori. Eu nu prea sunt credincios, dar uneori mă mistuie focul unei credinţe temporare. Mă simt acum într-o astfel de stare şi am alcătuit o rugăciune, pe care vă rog să-mi permiteţi s-o citesc. N-are de-a face cu vreo religie anume, şi oameni din toate confesiunile o pot accepta. “Tatăl Nostru care eşti în ceruri, dă-ne puterea să ne ţinem gura închisă de câteori n-avem nimic de spus. Dăruieşte-ne răbdarea ca să înţelegem profund fiecare chestiune înainte de a scrie despre ea! Inspiră-ne cu un sentiment ascuţit al dreptăţii, ca nu doar să vorbim fără părtinire, ci şi să ne purtăm ca atare. Salvează-ne de capcanele gramaticii, de strâmbările limbii şi de aiurelile presei. Amin!”

1933

Sub clar de lună

Berbecul se învârtea în ţepuşă lângă focul măreţ, în pădurea, unde ne duceam săptămânal să mâncăm şi să bem, în mijlocul stejarilor, florilor, păsărilor şi izvoarelor. Întinşi pe iarbă, ascultam, cu bucurie şi tristeţe, întâmplările povestite de fiecare.

Când i-a venit rândul lui Met Rema, el a stat niţel pe gânduri, ca şi cum i-ar fi fost cu neputinţă să-şi aducă aminte ceva, şi a început:

„Armata noastră trecuse prin graniţa inamică. Păşeam fără oprire peste pământurile străine: satele şi oraşele se lăsau învinse, înfricoşate… După câteva zile de drum, am ajuns într-un oraş întins, înconjurat de castele puternice. Localnicii nu aveau tunuri şi puteam să îi atacăm, dar soliditatea castelelor ne-a făcut să mai medităm puţin. Comandanţii noştri au crezut că-i mai eficient să-i învingem pe duşmani prin înfometare. Aşadar, ne-am adunat în jurul oraşului, în rânduri, şi am construit fortăreţe umane şi adăposturi. Eram comandant şi, ca atare, mă bucuram de câteva drepturi în plus: noaptea, când se aprindeau luminile în oraşul asediat, mă plimbam în jurul zidurilor şi deseori - păşind sub pereţii caselor înalte - vedeam oameni, care îşi scoteau capetele prin ferestre. Într-o zi am observat o fată tânără, atrăgătoare, cu păr de aur şi ochi verzi, care îşi arunca privirile din fereastra unei case mari. Chipul ei atât de frumos mi-a atras atenţia. Ziua următoare am revenit acolo la aceeaşi oră, sperând s-o mai văd o dată. După aceea, în fiecare zi ochii noştri se întâlneau de departe, între mine şi ea legându-se o prietenie neprihănită. Mă apropiam de colţul casei sale şi simţeam o negrăită bucurie când mă uitam la buzele ei zâmbitoare, la părul ei ce se flutura luminos imediat după ce-şi scotea capul afară…”.

Met Rema s-a oprit, aruncând o privire întunecată spre poalele muntelui. O fină tristeţe ne-a pătruns pe toţi. El a continuat să povestească:

„Asediul oraşului începuse de zece săptămâni, cei asediaţi fiind deja chinuiţi de foamete. În ceea ce ne privea, aveam carne din belşug şi fructe gustoase culese direct din pomii locului. Mă gândeam cu ochii înlăcrimaţi cum se descurca iubita mea fată. Se spune că, cine caută, găseşte. Într-una din acele nopţi liniştite şi dulci, care îl îndeamnă pe om să-şi iubească viaţa, m-am apropiat de colţul nostru, cărând în braţe un coş plin cu struguri, piersici şi bucăţi de carne prăjită. O sfoară a coborât din fereastră, am legat bucuros coşul de sfoară, iar fata l-a tras în cameră. După câteva clipe, coşul a coborât iarăşi, umplut cu trandafiri… Nu ştiu câte ceasuri am stat acolo, uitându-mă vrăjit la părul ei, al cărui aur strălucea sub clar de lună… Constatând că, în ciuda foametei, cetatea încă nu se predea, într-o zi, comandantul general ne-a dat ordin să ne deplasăm mai departe. De acolo, o baterie de tunuri a noastră a tras întruna înspre cetate, ceea ce i-a obligat pe oamenii din cetate să ridice un drapel alb şi să deschidă porţile. Tunurile dărâmaseră şi arseseră numeroase case. Aşteptam tremurând de nerăbdare să alerg liber spre casa fetei. Şi a fost vai de viaţa mea! Când am ajuns acolo, am găsit-o întinsă în pat; femeile, în jurul ei, plângeau: o ghiulea blestemată îi smulsese viaţa din piept, chiar în casa părintească”.

1898

---

[1] Gjergj Kastrioti Skanderbeg (1412-1468), eroul naţional al albanezilor.

LETËRSIA SHQIPE NË RUMANISHT / LITERATURA ALBANEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

I përktheu në rumanisht: Kopi Kyçyku / În româneşte Kopi Kycyku

ERNEST KOLIQI: Negustor de steaguri (Tregtar flamujsh)

Prozator, poet, dramaturg, eseist şi profesor de literatură (Shkodra, 1903-Roma, 1975). A studiat literatura la Padova, în Italia. Autor al volumelor: “Umbra munţilor”, “Negustor de steaguri” "Chemarea lui Skanderbeg", "Urma anotimpurilor", "Simfonia vulturilor", "Gustul pâinii dospite", "Oglinzile lui Narcis", "Leagănul de aur", "Lună însângerată" etc. A înfiinţat în Italia importante centre universitare de studii ale civilizaţiei albaneze, precum şi reviste de literatură, cultură şi spiritualitate.

Negustor de steaguri

Un sentiment întunecat, ca o scârbă inexplicabilă, îl ţinea departe pe Hilush Vilza de prăvălia lui Gaspar Tragaci. Când era obligat să treacă pe acolo, păşea pe „malul” prăvăliilor de vis-a-vis, rapid, fără a-şi întoarce capul, suspendat în teama ca nu cumva iese negustorul şi-l cheamă. Cândva întâlnirea avea să se producă, deoarece îi datora o vizită mai de mult vechiului prieten de familie. Şi după decesul tatălui lui Hilush, Gaspar şi-a păstrat prietenia ca înainte, venea în vizită cu ocazia sărbătorilor sau în zilele onomastice, atent şi grijuliu, în timp ce fiul celui decedat trăia în străinătate, unde plecase să studieze. Iar acum Hilush se întorsese la Shkodra şi era dator să-şi salute prietenul. Era o datorie vitală. Era zilnic în dilemă şi nu ştia ce anume îl obliga să amâne întâlnirea.

Într-o zi, n-a mai avut cum să scape.

În timp ce se plimba în bazar împreună cu Remzi Frashnjeti (când era cu vreun prieten, se simţea mai curajos), a auzit un zgomot la fereastra prăvăliei. A trebuit să se întoarcă şi a dat de imaginea negustorului care îi făcea semne de dincolo de masa lui de lucru. Cu o nelinişte în inimă, nelinişte pe care a considerat-o ridicolă, Hilush s-a despărţit de prietenul său şi a intrat în prăvălie.

Gaspar stătea în picioare, la mijlocul încăperii.

MITRUSH KUTELI: Primăvara în Transilvania (Parëvera në Transilvani)

Pseudonimul lui Dhimitër Pasko, prozator, poet, critic literar, economist, jurnalist şi traducător (Pogradec, 1907-Tirana, 1967). A studiat ştiinţele economice la Bucureşti. Autor al volumelor: "Nopţi albaneze", "Poetica lui Lasgush Poradeci", "Ago Jakupi şi alte povestiri", "Kapllan Aga al lui Şaban Sabia", "Cântece şi strigăte din oraşul incendiat", "Asalt şi lacrimi", "Poemul Sfântului Naum", "Fan Noli - traducător şi critic literar", "Într-un colţ al Iliriei de jos", "Exil şi întoarcere" etc.

Primăvara în Transilvania

- „Tu nici anul acesta nu-ți vei putea petrece Paştele în ţara ta. Iar în loc să stai închis în acel oraş foarte zgomotos, mai bine vino la noi. Eu şi toţi membrii familiei mele te aşteptăm cu drag”.

Aşa mi-a scris prietenul meu Luçian T. din oraşul Baia Mare. La sfârşitul scrisorii, adăugase şi următoarele cuvinte, cu acel scris de om cult, ponderat:

„Aici avem primăvară. O primăvară dulce cum nu am mai văzut. Hotărâşte-te şi vino. Va fi aici şi Salustiu, fratele meu, cu soţia. Dacă ai dori, ne plimbăm prin Maramureş, până în apropiere de fluviul Tisa, precum şi în munţi, la valea râului Vişeu. Locuri frumoase care merită să fie văzute”.

Scrisoarea mai spunea:

- „Domnişoara L. – pe al cărei caiet cu poezii îl ai acolo ca să-l analizezi (adu-l, dacă vrei) - m-a întrebat dacă vei veni…”

Nu era prima oară când primeam scrisori şi invitaţii de acest gen din partea colegului meu înţelept, de care mă lega o prietenie strânsă de când eram la Universitate, dar legăturile oraşului mare, care îl ridică pe om atât de sus, dar şi îl coboară atât de jos, erau foarte puternice şi nu mă lăsau.

De data aceasta am simţit un mare gol în suflet, pe care nimeni nu putea să mi-l umple. M-am hotărât repede şi am plecat.

A fost sfârşit de aprilie.

Drumul lung, dar foarte plăcut, mai ales valea râului Prahova, valea râului Timiş, printre păduri verzi, iar apoi câmpia care începe cu oraşul Braşov.

Toate acestea parcă le-am acum în faţă, fiindcă am stat tot timpul la fereastra vagonului, ca un sărman.

La Cluj – Koloszvarul de astăzi – n-am stat decât o singură zi, ca să mă întâlnesc cu nişte prieteni, să arunc o privire la marea bibliotecă a Universităţii, precum şi să mă plimb puţin, cu trăsura, prin parcul atrăgător al oraşului, lângă râul Someş.

Şi de data aceasta, la fel ca alte dăți, mi-a făcut o mare impresie statuia ecvestră masivă, din alamă, a regelui maghiar, Matiás Korvin şi a vasalilor săi, situată în faţa catedralei oraşului. Dat fiindcă regele Korvin este cu sânge român, statuia sa rămăsese intactă. I se adăugase o inscripţie a panei ironice a profesorului N. Iorga. Din câte mi-aduc aminte, inscripţia sus menţionată avea următorul conţinut: ”Matiás Korvin, invincibil în lupte, a fost învins numai de propria naţiune, atunci când a încercat s-o calce”. Această frază făcea aluzie la o bătălie, care îl pusese pe Korvin faţă în faţă cu prinţul Moldovei, fiind învins de acesta din urmă.

După ce am dat mâna cu prietenii şi colegii mei, printre care aflându-se şi Ferhat Mehmeti, inspector de finanţe, considerat de al nostru, deoarece era ginerele lui Ibrahim Themo, am pornit spre Baia Mare, de-a lungul Văii Someşului.

Oraşul Baia Mare – Nagy Banya – îl văzusem şi cu altă ocazie, dar aceasta se întâmplase sub cerul obosit al lui august.

Acum era primăvară.

În timpul nopţii plouase uşor, ceea ce îi împrospăta orașului frumuseţea. Mirosea a ţărână, a flori şi a iarbă fragedă fermecătoare.

Prietenul m-a întâmpinat la gară. Casa era plină cu oaspeţi şi bucurie.

LASGUSH PORADECI: Vizitele domnişoarei Ana X în turnul meu (Vizitat e zonjushës Ana X në kullën time) / fragment

-->

Pseudonimul literar al lui Llazar Gusho, poet, gânditor, traducător, născut la Pogradec, Albania, în anul 1899 şi decedat la Tirana în 1987. A studiat literatura la Bucureşti şi la Graz, Austria, unde şi-a susţinut doctoratul cu o lucrare privind opera poetică a lui Eminescu. A fost cel mai apreciat liric albanez al secolului al XX-lea. Poet prin excelenţă, Poradeci a lăsat moştenire volumele “Dansul stelelor” (prima ediţie: Constanţa, 1933) şi “Steaua inimii” (prima ediţie: Constanţa, 1937).

Vizitele domnişoarei Ana X în turnul meu

“Poradec[1], marţi 12 septembrie 1978.

A venit Ana azi de două ori, la ora 3 în cameră, jos, pentru puţine minute, şi la ora 6 în turn, timp de 2 ore 1/2. Pe la ora 8 şi jumătate, Ana şi-a exprimat destul de direct, speranţa mea intimă, marele meu ideal, FINAL, pe care-l am faţă de Ana, ca ea să devină soţia mea, (o soţie divină). Imediat după ce a rostit (pentru prima oară): “Eu voi deveni soţia ta, Ana Lasgush Poradeci”, sufletul meu a tremurat de fericire la ascultarea acestor cuvinte. Dar m-am întristat, deoarece Ana a spus mai târziu că eu sunt însurat, ceea ce m-a făcut disperat. (…)

Poradec, 29 mai 1978. Sunt bolnav, fiindcă am răcit ieri. Când la 5 şi ½ , după amiază, m-am dus la Preşedintele Comitetului Executiv, în plină vijelie. Pentru Constantina. Ana a venit la ora 9 şi ½ seara. Imediat ce m-am întors, am constatat că n-am nimic ce mânca la cină. Ana a ieşit, a cumpărat pentru mine o chiflă şi o porţie de caşcaval la restaurantul „Ţurism”. Apoi a spus că pleacă să-l cheme pe doctorul Misto. Eu n-am vrut, dar ea a plecat îndată, l-a adus pe Misto, care mi-a injectat o fiolă de penicilină, mi-a dat alte medicamente, inclusiv alte douăsprezece fiole de penicilină, ce urma să mi le injecteze, de două ori pe zi, un infermier de la spital, trimis expres de Misto.

Poradec, 30 mai 1978.

Ieri, 29 mai, în plin frig şi vijelie, m-am dus la Preşedintele Comitetului Executiv al Judeţului Pogradec, Spiro Bice, ca să-i spun s-o numească pe Kostandina învăţătoare de literatură şi preşedintele în cauză a primit-o bine propunerea mea.

Poradec, 31 mai 1978.

Domnişoara Ana mi-a cumpărat de la piaţă cinci ouă.

Poradec, 2 iunie 1978.

Domnişoara Ana mi-a adus o sticlă cu cerneală de stilou.

Poradec, 18 iunie 1978.

Diseară, în jurul orei 8, domnişoara Ana a intrat pentru întâia oară în odăiţa mea, de la etajul trei al turnului. A luat ca s-o copieze la ea acasă poezia, pe care mi-a dedicat-o Petraq Kolevica şi pe care el însuşi mi-a adus-o la 28 aprilie 1978 la Tirana - o apoteoză pentru Kamadeva mea. În poezia sa, Petraq mă cheamă Ravvi.

Poradec, sâmbătă 24 iunie 1978.

Domnişoara Ana astăzi a luat, cu multe împotriviri din partea mea, Notiţa mea secretă ca noaptea, pe care a văzut-o întâmplător în odaia turnului meu, asupra geamantanului de piele, unde eu ţin Jurnalele iubirii cu Niqka[2]. Notiţa o scrisesem întâmplător pe o foaie subţire precum foiţa de ţigară: mi-a răpit-o şi a copiat-o - cât m-a durut că a copiat această sfântă notiţă de a mea! - dar n-o puteam opri pe Ana. Notiţa era următoarea: „Aici este cearşaful cu florile roşii ale Niqkăi, faţa de pernă unde-şi pusese capul, batista de mătase, care mi-a parfumat trupul după extazul nostru de iubire, în acea noapte la Dardha[3], şi sutienul delicatissim de mătase al Niqkăi.”

Poradec, sâmbătă 24 iunie 1978.

Azi pe la ora 4 după amiază a venit la mine acasă, în camera de la etajul doi, domnişoara Ana. M-a găsit luând prânzul, aveam o bucată de salam din acela foarte ieftin, salam prost, făcut din rămăşiţele cărnii, din gândaci şi artere de porc, salam pe care-l cumpără săracii, cei care o duc acum foarte greu. Aveam şi rondele de dovlecel prăjite cu ulei de soia, nu cu ulei de măsline, căci soia este mai ieftină decât măslinul, doar că are un miros neplăcut, miros insuportabil. Dar eu care am suferit toată viaţa, care am rămas fără tată de când aveam 16 ani, suport mirosul acesta, miros de soia. Mâncasem trei sferturi din prânz când a venit Ana cea minunată, tânăra femeie, superbă pentru tot oraşul, nu doar pentru mine. Am întrerupt prânzul când a pus piciorul în camera mea, fragedă, zâmbitoare, cu pas vioi şi tiptil. Ana, i-am spus, am terminat, i-am spus aşa din cauza bucuriei că venise, pentru că în această oră nu venise niciodată la mine. Am băgat mâncarea în dulap imediat. Nu m-a lăsat bucuria să-mi continui prânzul, de aceea i-am spus Anei “am terminat”. Am discutat cu mare plăcere vreo oră şi un sfert şi ne-am urcat la etajul trei, în odaia turnului meu, unde lucrez. Acolo am vorbit cu multă dragoste despre o grămadă de lucruri de ale noastre, despre poezie şi critică literară, despre filozofie şi cultură, despre amănunte biografice ale mele, lucruri la care ea ţine enorm, ţine cu dragoste la Lasgush, cu un zel, cu o insistenţă, cu o răbdare şi cu o mare rugăminte, zel mare şi nedisperat al ei, de aceea mereu îmi cere căte ceva, îmi cerşeşte, mă roagă să-i dau, mă tachinează să-i dau, mă obligă să-i dau, să-i dau, să-i dau orice lucru, mereu să-i dau din gura mea, din viaţa mea, din întâmplările mele, din activitatea mea. Imediat după ce încep să vorbesc, ea se grăbeşte să ţină notiţe, scrie repede, foarte repede, foarte repede, scrie, parcă ar fi fost o stenografă. „Lasă notiţele”, îi spun, ”lasă notiţele”, ascultă convorbirea, ascultă ce spunem, ce discutăm, viaţa nu este nimic, nimic, numai arta ne poate mulţumi, doar plăcerile spirituale produc plăcere, ne produc plăcere nouă, intelectualilor, doar bucuria spirituală ne rămâne, doar ea ne poate consola de doliul vieţii, al acestei vieţi. Vei opri notiţele acelea, sau vrei să te sărut iar pe obrăjori, te vei opri - sau, vezi, nu, te voi săruta pe buze, pe gură, înţelegi sau nu?’ „Sărută-mă cum vrei, eu nu ascult!”, spune, şi astfel eu n-am ce face, astfel ea mă convinge, mă vrăjeşte, pentru ea, mă face să fac ce spune ea. Ce femeie minunată, minunată pentru mine, ce este această putere a ei de a mă seduce, putere la care nu mă pot împotrivi. Astfel, vorbind eu, vorbind ea - ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că Ana, observând orice lucru, orice amânunt, orice secret din odaia mea din turn, pipăind astfel cu mâinile ei neliniştite, de neliniştit, a pus ochii, ochişorii ei atât de frumoşi, atât de inteligenţi, atât de străpungători, şi a luat o foaie de a mea foarte subţire, subţire ca foiţele de ţigări, pe care eu notasem vreo patru-cinci rânduri secrete, pe cele mai tainice, secretissime, ale întâmplărilor mele cu Niqka, rânduri secrete ca noaptea, de al căror conţinut nimeni nu a mai ştiut până azi, nu putea să-l ştie, nu putea. Ana a luat foiţa, eu n-am lăsat-o, i-am luat-o din mâini, ea nu mi-o dădea, mă ruga cu 1000 de rugăminţi s-o copieze, n-o lăsam, cu 1000 de împotriviri de ale mele, nu-i dădeam voie, nu, i-am spus, că te voi săruta pe gură”! „Fă-mi ce vrei, spuse, eu o voi copia”, şi i-am dat-o. Dar această femeie sublimă, tânără, elegantă, albă, cu obrazul ei oval, mereu zâmbitoare, m-a înrobit cu insistenţa ei, cu insistenţa ei, cu persistenţa ei, şi… n-am mai putut-o opri să copieze notele mele de pe acea foiţă de ţigări, unde întâmplător notasem despre o chestiune de memento al meu”[4].

“Nu doar a copiat Ana notiţa mea, precum am notat aici la 24 iunie, dar Ana a deschis pe urmă, cu multă îndrăzneală, îndrăzneală plină de iubire faţă de Lasgush, - a deschis şi geamantanul meu de piele, unde eu îmi păstrez lucrurile cele mai sfinte ale iubirii mele cu Niqka, a deschis ea geamantanul şi a luat, a scos din geamantan primul Dosar (în culoare maron deschis), pe cel de sus, şi l-a luat pentru acasă la ea, ca să-l citească la ea acasă, căci ora în odaie a trecut de 9 şi jumătate seara. N-am lăsat-o să-l ia, cu 1000 de împotriviri, cu 1000 de rugăminţi, n-o lăsam să-l ia, dar şi Ana, cu 1000 de împotriviri l-a luat, m-a învins, iubirea ei pentru mine, adoraţia ei faţă de Lasgush, atragerea ei sufletească irezistibilă faţă de mine. Eu n-am vrut ca ea să-l ia acel dosar, dat fiindcă în el am - între altele - copia curată a jurnalelor mele privind pe Niqka; copia am scos-o din jurnalele mele laconice; am preluat-o scriind-o curat, cu cerneală, din jurnale, nu copia tuturor jurnalelor, ci numai 222 de pagini, scrise curat cu cerneală. Copia cu cerneală e făcută de mine in extenso, am făcut-o in extenso pe baza diferitelor jurnale laconice. Această copie conţine 222 de pagini, de la pagina 1 până la pagina 222. Copia este fragmentară, adică nu cuprinde toate notele mele despre Niqka şi mine, pe care sunt în curs de a le face in extenso. Nu le-am făcut pe toate in extenso deoarece n-am avut timp, sper să le duc până la capăt anul acesta aici la Poradec, până în octombrie 1978. Acea copie, pe care a primit-o domnişoara Ana, are şi titlu (pe care îl subliniez azi cu roşu).

Notă: Copia 222 (din copia luată de Ana) este textual aceasta (pe care o subliniez astăzi cu roşu), Carnetul N.III (1938).

(Luni, 27 iunie 1938), Tirana, ora 9.15, dimineaţă, am pornit cu avionul spre Korça. Ora 10.25 la Korça m-a întâmpinat Niqka în faţa biroului avioanelor. Seara, la ora 8.50 i-am pus pe braţul drept brăţara cu 15 diamante. Ora 10, până la 1 după miezul nopţii, mângâierile şi sărutările dragi cu Niqka în pat şi poe duşumea.

(Caietul N.XI. 1938). Întâlnirea mea cu Niqka la Korça, 27 iunie 1938, luni. Dosarul maroniu, pe care l-a luat azi, 24 iunie, la ora 9 noaptea, Ana, din valiza de piele, ca să citească ce conţine - după câte mi-a zis - mi l-a adus înapoi ziua următoare - aşa cum îmi promisese - duminică 25 iunie).

Poradec, duminică 25 iunie 1978.

Azi mi-a adus domnişoara Ana Dosarul maron, pe care mi l-a luat ieri, sâmbătă 24 iunie. L-a adus, la ora 6 după masă a venit în turn, a venit uşoară ca o şerpoaică, cum vine mereu, i-am deschis uşa odăii din turn, zâmbea cu drăgălăşenie, foarte inimoasă, foarte delicată, am sărutat-o cu multă dragoste pe amândoi obrăjorii şi pe gură, am sărutat-o adânc, aproape o muşcam, ea zâmbea şi a intrat în odăiţă. (…) Mi l-a adus şi mi-a spus: „Începând de ieri, ora 9 seara, când am plecat din turn, am lucrat până la 2 şi ½ după miezul nopţii; mai întâi am citit manuscrisul copiei curate, întreg manuscrisul, apoi l-am copiat până la ora 2 şi jumătate după miezul nopţii.”de ce l-ai copiat” am întrebat-o; „mi ai spus că o să-l citeşti doar”. „Nu” a zis, „nu ţi-am spus că doar îl voi citi. Dat fiind că nu mai aveam timp - la patru dimineaţa trebuia să mă scol, că aşa aveam o treabă – am copiat numai trei sferturi din cele 222 de pagini in extenso din copia manuscrisului, am copiat părţile care deocamdată erau mai importante pentru mine”.

„Cum ai putut să-mi faci una ca asta”, i-am spus, eu îmi ţin notiţele în secret, secrete precum noaptea, dar nu să mi le citească şi să mi le copieze altul. ‘Altul’, a zis ea, ‘sunt eu?’, şi a luat cu viteză, cu sete, parcă înfometată, din biblioteca turnului două pachete subţiri, legate de mine cu grijă, şi când a plecat, pe la ora 9 şi jumătate seara, la ea acasă, le-a luat la ea acasă. ‘Cum le răpeşti aşa?’, i-am spus cu voce aspră. ‘Eu sunt răpitoare’ a vieţii lui Lasgush, a spus şi a plecat, am condus-o până jos, până la poarta de afară. (…)

---

[1] Vechea denumire a oraşului Pogradec, oraş aflat pe malul apusean al Lacului Ohrida, considerat a fi cel mai frumos lac din Balcani. Lacul Ohrida, de origine tectonică, are o suprafaţă de 360 km2 şi o adâncime maximă de 286 metri, obiectele putând fi văzute cu ochiul liber până la o adâncime de 100 de metri.
[2] Androniqi Zengo Antoniu, pictoriţă albaneză (1913-2000), logodnica lui Poradeci în tinereţe şi, se pare, marea lui dragoste. A fost căsătorită cu cântăreţul şi actorul Kristaq (Cristache) Antoniu, albanez născut şi format la Bucureşti.
[3] Sat în apropierea oraşului Korça, de unde au emigrat spre România numeroase familii, printre care faimoasa Ktona, proprietară a mai multor imobile de pe Calea Dorobanţilor din Bucureşti.
[4] L. Poradeci, Vizitele domnişoarei Ana în turnul meu, Revista KLAN, Tiranë, nr. 76/1998, p. 39-45.

LETËRSIA SHQIPE NË RUMANISHT / LITERATURA ALBANEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

I përktheu në rumanisht: Kopi Kyçyku / În româneşte Kopi Kycyku