Poet, prozator, eseist şi gânditor albanez, născut la 2 mai 1944, la Vlora (oraş pe malul albanez al Mării Ionice), autor al volumelor: „Pornirea”, „Zile de primăvară”, „Pământ neadormit” „La voi eu bat”, „Sinuciderea lumânărilor”, „Păpuşile pădurii”, „Memorie inventată”, „Spre Nicăieri”, „Puţintelul”. Hiqmet Meçaj este inclus în nenumărate antologii şi manuale şcolare şi aparţine curentului literar microlumism, întemeiat şi lansat de el. Trăieşte la Atena.
Secretul zborului
O privesc pe ea, mă priveşte pe mine, deşi nu-mi dau seama unde-i sunt ochii şi ce culoare au. Se învârte în jurul meu, apoi se concentrează, stând pe loc. Nici nu vrea să ştie de mine. Îndrept mâna spre ea, o pun între degetul mare şi arătător, nu-i simt povara, o trec pe mâna stângă. O pizmuiesc în clipa aceasta, o invidiez pentru aripile cafenii, pentru multitudinea picioruşelor, deşi minuscule, pentru lipsa de greutate, dar mai degrabă o invidiez pentru îndrăzneală. E mare lucru fermitatea; curajul de a se aventura - de asemenea. Îmi aduc aminte de mine însumi când mă aflu pe stradă: mă sperie maşinile care sunt cât pe-aci să mă strivească. Îmi învârt ochii la stânga şi la dreapta, ca nu cumva cineva îşi scoate arma ascunsă şi trage aiurea, cum s-a întâmplat acum câteva zile, când, jefuind o bancă, aruncând pe pământ, doi trecători de ocazie, ca şi mine. De câteori ies din casă, am grijă să port lenjerie curată. Dacă e să aibă loc vreun dezastru, să nu zică nimeni ce om, fiinţă împuţită este! Astfel, atenţia va fi absorbită de chiloţi şi de maieu, nimănui n-o să-i pese de victima accidentului. Iar vieţuitoarea din mâna mea nici nu vrea să ştie de maieuri, chiloţi, maşini ce te calcă şi arme ce trag la întâmplare, fără ţintă, când e jefuită o bancă. Concis vorbind, o invidiez pentru curajul ei, pentru lipsa de greutate, pentru aripile cafenii, deşi n-am văzut-o niciodată zburând.
O privesc şi stau pe gânduri. Astăzi am un morman de hârţogăraie de rezolvat. Le întregesc în fiecare an. Trebuie să ajung la Ambasadă, să las acolo cinci ceasuri bune din viaţa mea, să-mi smulgă circa 100 de euro doar pentru câteva ştampile sărmane; cât de scumpe sunt petele alea mărunte de cerneală. Iar la Ministerul de Externe ne vor pune la zid, câţiva miliţieni ne vor înjura, mă va tortura pipiul şi nu voi putea ieşi de la coadă, că altfel îmi pierd locul. Mai târziu mă voi încolăci în tren, voi călători timp de vreun ceas cu troleul. Când îmi va ieşi în cale supermarket-ul, buzunarele mele vor fi pustii, îmi voi număra monezile, că poate îmi vor ajunge să-mi cumpăr măcar o pâine, şi fiindcă socoteala nu-mi va ieşi bine, îmi voi întoarce capul în partea cealaltă şi mă voi întoarce la colivia mea ostenit, înfometat şi jignit. Tocmai aceste lucruri mă străduiesc să-i le povestesc acestei insecte pe care o invidiez pentru aripile ei şi mai ales pentru curajul ei. Parcă m-ar înţelege, căci se scarpină pe faţă cu picioruşele minuscule abia zărite şi se uită la mine cu ochii, pe a căror culoare n-o pot ghici. Jos a venit factura de telefon, îi zic. Mâine va trebui să-mi plătesc întreţinerea, curăţarea scărilor, îngrijirea curţii comune. Am o grămadă de necazuri, îi spun. Insecta cu picioruşe minuscule pare-se a intrat înlăuntrul necazurilor mele, îmi închipui că e tristă, pentru că şi-a scuturat cumva aripile, semn de înfiorare şi de simpatie faţă de mine. Apoi, izbutesc să percep ce-mi şopteşte: ce-ţi trebuie ţie hârtiile de la Ambasadă, de ce te duci la Externe, de ce nu-ţi foloseşti picioarele în loc de metrou şi troleu. Voi oamenii aţi născocit multe lucruri inutile, ca să suferiţi de pe urma lor. Exact aceste lucruri ar trebui să-mi spună, s-a supărat rău de tot, tremură . Ea continuă să vorbească şi să mă distrugă cu prelegerea ei, blestemându-mi telefonul, hainele, pantofii, casa, până şi străzile, prăvăliile, lingurile şi furculiţele, pe care nu le suportă deloc şi pe care nu ştie din ce motiv le-am născocit. Eu mă supăr, bineînţeles, încerc s-o sancţionez, dar ea nu se sperie deloc, ajutându-mă astfel s-o invidiez pentru curaj. Îi dau drumul, o las pe masă şi mă înfund mai bine în necazurile mele, care, drept să spun, îmi şi înfrumuseţează oarecum viaţa. Ce aş fi fost fără amărăciunile mele? La ce m-aş fi gândit în lipsa atâtor buclulcuri? M-am înspăimântat gândindu-mă că i-aş fi putut semăna acestei insecte ce nu merge, deşi are nenumărate picioruşe, nu zboară, deşi are aripi. Uite, de pildă, astăzi o să mă plimb pe malul mării, singur fireşte, nu voi putea bea o cafea, dar nu contează. Voi lua un beţişor şi-mi voi face socotelile pe nisip, poate voi desena străzi, case, voi pune pe hârtie o scrisoare, pe care o voi trimite nu ştiu cui. Omul are nevoie să scrie ceva, cuiva, fie şi fără destinaţie, sperând că cineva poate o va citi scrisoarea aceea, în ciuda faptului că vântul o va şterge de pe nisip. Fac parte din categoria acelor indivizi care cred că singurătatea se îndepărtează dacă judeci că nu eşti singuratic, vântul este de partea ta, de câteori simţi în suflet disperarea, când foamea te muşcă şi când îţi faci socotelile pe nisip şi ele ţi se rătăcesc în cap. Ajuns la acest punct, mă uit spre insecta cafenie, sigur că l-am combătut cu argumentele mele, dar acum insecta nu mai e una singură, ci două, şi mi-e imposibil să le deosebesc. Singurătatea poate fi învinsă doar aici, îmi spune una din ele, poate cea mai puţin cafenie. Îşi deschide aripile şi pentru prima oară o văd zburând. Face un cerculeţ în jurul meu şi dispare în păru-mi. La fel procedează şi cealaltă. Iniţial nu-mi dau seama ce caută în capul meu, în cuibul de păr pe care nu l-am tuns de mult. Deoarece vreau să văd şi să înţeleg ce fac ele acolo, mă ridic încet, mă duc la toaletă, unde se află o oglindă străveche. Orice om onest s-ar fi simţit jignit de acea imagine, ar fi zdrobit de fapta imorală ce se desfăşoară pe capul său. Doamne, îmi zic, purtând faţa aceea înroşită, care ar trebui să fie faţa mea, Doamne, îmi vine să urlu, de ce şi-au ales capul meu drept pătuţ pentru chestiunile astea ruşinoase. Oare capul meu e pe cale de a se transforma într-un soi de motel de ultima mână, unde fiecare, în schimbul al unei sume derizorii, îşi poate potoli patimile? Cunosc bine hanurile alea, unde apar feţe înroşite şi vlăguite, intră, ies, femei neglijate aşteaptă cu nişte zâmbete dinainte pregătite, aşteaptă să le ia cineva şi să dispară în cămăruţele, de unde vor veni rapid gemetele prefăcutelor plăceri. Dându-mi seama că propriu-mi cap a devenit un han din alea, mă enervez, mă pregătesc să prind insectele, să le arunc în WC, dar nu, îmi zic, capul meu încă n-a devenit… aşa, poate greşesc. Dar poate a şi devenit aşa, şi trebuiau să apară insectele acelea, ca să mă las convins. Renunţ la violenţă şi nu ştiu ce să fac. Încep să mă uit la ele, cum se topesc una într-alta, cum suspină, cum jură dragoste eternă, nu te-am înşelat niciodată, eşti a mea, eşti al meu, numai a mea, numai al meu, şi alte prostioare de genul acesta, ce te pot înduioşa, dar, de fapt, îmi creează un sentiment de silă. Se pare că acum le invidiez nu doar pentru aripi, dar şi pentru capacitatea de a face treburi ruşinoase fără a se gândi că cineva le vede. Le las în pace, mă aşez, simt cum mă copleşeşte o singurătate amară, deşi nu sunt singur, am necazurile, am o pereche care face dragoste pe capul meu, şi nu-mi dau seama că mă apucă somnul şi am nişte vise groaznice, unde cad prizonier al unor fiinţe cu multe picioare şi ochi de culoare greu de ghicit. Sunt fiinţe mai mari decât mine, zboară cu un zgomot infernal, se laudă, mă fac să mă strâng şi să mă-ncolăcesc adânc în mine însumi şi să mă rog lui Dumnezeu să mă transforme în insectă, adică într-o fiinţă puternică şi zburătoare, într-o fiinţă ce poate merge unde vrea, să nu aibă necazuri, să poată face dragoste oriunde, chiar şi pe capetele unor aleşi, dacă celelalte locuri ar fi ocupate. Cred că am râs de-a-binelea, deşi în somn, când m-am gândit că puteam s-o duc pe aleasa inimii mele pe orice cap scump, de preşedinte, de prim-ministru sau de miliardar, şi să facem rost acolo nu doar de un pătuţ, ci şi de o pistă de dans sau o toaletă. O plăcere într-adevăr de neuitat!
Este cel mai frumos vis pe care trebuie să-l fi văzut în viaţa mea.
Când mă trezesc, mă aflu iarăşi în căruciorul meu vechi, cu rotile, mă cuprind fiorii că ziua începe iar cu singurătate, pentru că ochiul n-o vede nicăieri pe voluptoasa insectă cafenie. Nu se vede, oftez, desigur şi vorbesc. Mi-a suflat-o insecta cealaltă, poate a topit-o în actul iubirii, îmi spun, poate şi urlu. Îmi scutur părul cu grijă, ca nu cumva să fie tot acolo. În afara unor peri albi şi lungi, nu cade nimic altceva. Mă hotărâsc să ies, nu mai pot sta singur.
Deschid uşa şi ochii mei încremenesc. Zăresc pe duşumea o pată cafenie, o iau între degetul mare şi cel arătător, închid uşa, că nu vreau să mă vadă cineva neliniştit şi înduioşat de o insectă cafenie, pe care o invidiam pentru aripile ei, deşi nu zbura, dar mai ales pentru curajul ei.
În lumina lămpii, observ că nu este una singură, ci două, îmbrăţişate, împietrite şi nemişcate. Ce spirit de aventură, spun. S-au folosit de zbor doar o singură dată, numai pentru a muri făcând dragoste pe capul meu. M-am simţit prea mărunt, exact ca-n visul acela. Oare, nu trebuie să fii om, ca să poţi muri din dragoste?
Bag insectele într-un plic îngălbenit, fără a mă gândi că, într-o zi, îl voi trimite cuiva. Scriu pe plic o adresă. Oricine poate pricepe că nu este numele unui om, n-are stradă, nici număr de poartă. Îmi puteţi spune: merită oare cineva atâta onoare, încât să-i bată poştaşul la uşă şi să-i dea plicul acela îngălbenit, unde se ascunde secretul zborului?
Spre Nicăieri
- Dar acum - l-a întrebat pe căpitanul Jani. Încotro mergem?
Căpitanul se opreşte, îşi pălmuieşte urechile, că fac zgomot, îşi deschide ochii, că i se mişcă lentilele şi jos, sub piciorul stâng, îi alunecă punga galbenă a urinei.
- Habar n-am, - spune, - dar tu ştii?
Asta i-a venit lui Petro pe neaşteptate; stă pe gânduri o clipă, murmură ceva, pe care căpitanul nu poate să audă, dat fiind că urechile îi bubuie, deşi le loveşte tare cu ambele mâini. Aşadar, se simte obligat să strige:
- Mergem Nicăieri?
- Bine - răspunde căpitanul Jani, care se pare că de data asta a auzit ceva, Nicăieri vom fi mai liniştiţi.
El ştie precis ce înseamnă Nicăieri, fiindcă l-a văzut de departe de mai multe ori, deşi nu poate vorbi despre peisajele din Nicăieri, pentru simplul motiv că ele lipsesc cu desăvârşire. În Nicăieri nu există nici munţi şi nici păduri, câmpii şi râuri nici atât, sunt absente culorile, iar de prezenţa cerului - nici vorbă. Cu toate acestea, Nicăieri îl atrage foarte tare, de aceea insistă în fiecare zi să-l convingă pe Petro să călătorească spre acel loc îndepărtat lipsit de nume.
Până la urmă, se hotărâsc să plece. Mâna căpitanului Jani stă sprijinită pe un băţ, iar mâna lui Petro îl ţine pe căpitan de subţioară. La început, ei traversează Gibraltarul, care este strâmtoarea aflată între fotoliul cel mare şi masa grea de marmură neagră; ies la Adriatica, unde, ca întotdeauna, şi astăzi va bate neapărat un vânt puternic de nouă grade, originar din uşa întredeschisă a verandei; ei se îndreaptă spre Caraibe, unde le ies în faţă câţiva inşi negricioşi şi vânjoşi, care sunt nişte păpuşi de statura omului, aduse de doamna Sivri din ultima sa călătorie în Egipt.
Acolo Petro vrea să se odihnească puţin, fiind obosit de drumul lung. Sărmanul de Columb abia reuşise să-l parcurgă în câteva luni, după ce îşi pierduse o grămadă de nave cu vele* şi după ce îi murise jumătatea echipajului de marinari. Iar ei, având la timonă pe căpitanul Jani, au reuşit îndată, fără vreo pierdere semnificativă, ba chiar fără cea mai mică zgârietură. Vijelia fusese groaznică, balenele şi rechinii au fost tot timpul pe urmele lor, ameninţându-i cu dinţii lor înfricoşători, iar sirenele nu au apărut nicăieri. Ciudat lucru cu sirenele astea! Cel puţin, să fi scos niţel măcar piepţii puternici şi părul lung, fără să cânte.
Căpitanul Jani şi Petro poposesc la un hotel de lux, care nu-i decât canapeaua cu resorturi moi şi cu o cuvertură din piele cumva de leopard, iar Căpitanul se întinde imediat, îşi închide ochii obosiţi, după ce şi-a pălmuit din nou urechile, iar Petro îi ridică picioarele, strângându-i punga de urină în jurul coapsei, deoarece i-a alunecat şi îl împiedică. Vântul Atlanticului devine mai puternic, fiindcă uşa verandei s-a deschis mai mult, se pare că afară a început să se apropie furtuna, fulgerele fac ravagii, corăbierii însă au ajuns deja la Caraibe, în inima Haitiului, distrându-se la hotelul de cinci stele „Miraj”, care, graţie talentului arhitectului, seamănă perfect cu o canapea cu resorturi moi, îmbrăcată în piele de leopard.
- Cine ştie câte nave se scufundă în seara asta, - spune Petro şi, spre surprinderea sa, căpitanul Jani l-a auzit.
- Pornim! - ordonă acesta. Să salvăm tot ce putem salva!
Un adevărat erou căpitanul acesta! Ce inimă de aur are! Petro se simte norocos că participă la aventuri atât de riscante, că scoate din mare atâţia copii, femei şi bărbaţi, îi şterge, îi pune să se încălzească, toţi cei salvaţi fiind neapărat cartofii şi cepele, acum împrăştiate în apa ploii, deoarece din cauza ciocnirii uşii verandei de scaunul de fier, s-a răsturnat coşul din plastic al legumelor. Dar mai sunt şi alte lucruri. Petro şi Căpitanul Jani dau alarma într-o sută de state, mici şi mari, asta în opinia lor nu prea are importanţă, ca statele respective să se gândească foarte serios, nepunând în pericol viaţa oamenilor ameninţaţi de furtuni şi viituri. Ei trag câteva bărci, în sânul cărora se află câteva flori ciudate. Acestea din urmă trebuie să ajungă la cei care se căsătoresc în ţări unde iarna bântuie şi florile lipsesc. Petro ştie precis că ele sunt vazele care umplu întreg balconul, plantele fiind obligate să se rupă din cauza uraganului abia declanşat. Căpitanul Jani murmură: „O să vă duceţi la mirese neapărat, de aceea voi, marinarilor, nu vă deranjaţi!”, mângâind bărcile cu mâna care îi tremură, adică vazele, pe care Petro le-a pus deja lângă calorifer.
După ce se odihnesc din nou, marinarii se îndreaptă spre Sud, în ciuda faptului că ciclonul continuă să facă ravagii. Nu vrea să ştie nava Căpitanului Jani. A înfruntat ea şi situaţii mai grele.
Marinarii lasă în spate Canalul Panama, prin care au permis să treacă numai croazierele turistice, iar unui lup bătrân de mare, uns cu toate alifiile de toate apele lumii, îi revine onoarea să înconjoare strâmtoarea lui Magelan, care în cazul acesta este reprezentată de cele două uşi de la baie, unde totdeauna te împiedică măsuţa de telefon, raftul cel mic al adreselor de telefon, patrupedul în care atârnă hainele, precum şi frigiderul înalt de doi metri, pe care doamna Sivri l-a cumpărat, fără a-i găsi încă locul cel mai potrivit. Nava se loveşte de stânci periculoase, deci Căpitanul Jani şi Petro sunt cât pe aici să se prăbuşească în urma ciocnirii cu uşile de la baie. În sfârşit, ei zăresc gheţarii groşi, vântul bate tăios, pare-se şi cea de a doua verandă - cu mult mai spaţioasă decât prima - e deja deschisă de furia vântului.
- Slavă Domnului, nici de data asta n-am păţit nimic de la domnul Magelan! - spune cu mândrie vizibilă Căpitanul Jani.
- Cu dumneata la timonă, nu vom păţi nimic nici de la tatăl lui Magelan! – rosteşte Petro solemn, strâgându-l profund mişcat de braţe pe Căpitan.
Ei navighează nepăsători lângă insula insignifiantă a Paştelui, înconjoară nenumăratele arhipelaguri, nici nu se uită la Galapagos, pline cu acele broaşte ţestoase care seamănă atât de mult cu nişte cai, nu se uită nici la cangurii Australiei. Ceva nu prea merge, de aceea Căpitanul Jani se simte foarte îngrijorat, fireşte şi Petro se simte le fel.
- Am uitat drumul care duce la Nicăieri.
- Îl vom găsi, - spune cu fermitate Petro.
- De data asta cărarea este foarte bine ascunsă, - izbucneşte mânios Căpitanul, după ce înjură atât de aspru, încât oricine înţelege îndată că numai marinarii greu încercaţi pot înjura aşa, iar marinar mai încercat decât Căpitanul Jani nu există.
- Facem un mic popas aici, în Papua? - propune Petro.
Celălalt acceptă, mai ales că deja s-a întins în propriul pat, aflat în cocioaba unui papuas păros şi nud, care încă n-a renunţat la obiceiul de a gusta carne de om, mai ales când acesta este musculos. În faţa Căpitanului însă, mâncătorul de oameni stă ca o găină udă, îl serveşte îngenuncheat, ba chiar, făcând un semn cu colţul ochiului, adună în jurul său o duzină de femei frumoase ca să servească. Se subînţelege, se mai găseşte una şi pentru Petro, care râde fericit ca un tâmpit, când femeia îl gâdilă, spălându-i corpul dezbrăcat.
Căpitanul cheamă şeful papuasilor, strigând atât de tare, încât acesta din urmă se simte terorizat. Căpitanul îi cere socoteală de ce au ascuns trecerea spre Nicăieri; s-o dezvăluie imediat, fiindcă el şi prietenul său n-au timp să mai aştepte. Altfel… În acel moment, căpitanul n-a putut să se descurce, deoarece el nu este în stare să ameninţe, nu a făcut rău niciodată la nimeni, nici rechinilor, care sunt consideraţi sălbatici. O dată căpitanul a povestit cum îi cruţase viaţa unui rechin, care era un adevărat tigru de mare, nelăsându-l să moară, trăgându-l până în apropiere de ţărm. Acolo l-a scos din plasele în care căzuse, lăsându-l liber. Se subînţelege că fiara de mare s-a învârtit apoi în juru-i, nu ca să-i mulţumească, ci ca să-i răpească o bucată de picior. Totuşi, Căpitanul nu s-a supărat foarte tare, fiindcă, la o astfel de supărare, l-ar fi sfârtecat pe acel rechin nerecunoscător, cu o scurtă lovitură de cuţit.
Dar căpetenia papuasilor se teme, îi cere sfatul Căpitanului, grăieşte într-o limbă, pe care Căpitanul Jani o înţelege şi faţa i se luminează. Şi-a găsit cărarea. Acum Nicăieri e al lor.
Petro îl lasă pe Căpitan în compania frumoaselor papuase, care l-au înconjurat. Ele nu sunt altceva decât umbrele marilor ficusuri care năvălesc din veranda cea mare, lovindu-se şi căzând pe patul Căpitanului. Petro ridică receptorul, urlă ca să poată auzi: „aici este, aşteaptă un minut”, se apropie de domnul Jani, şi îi spune că este solicitat de o femeie.
- Sofia? Frumoasa Sofia?
- Da, frumoasa Sofia!
Căpitanul pune mâna pe baston, Petro îl sprijină de braţ, trec din nou prin nenumăratele arhipelaguri, prin Galapagos, prin Insula Paştelui, se ciocnesc de Magelan şi, până la urmă, ajung unde pe Căpitan îl aşteaptă frumoasa Sofia.
- Comoara mea, - spune Căpitanul. Te-ai ţinut de cuvânt, m-ai sunat şi azi. Scuză-mă că sunt obosit, dar chiar acum m-am întors dintr-o călătorie foarte lungă. Ţi-am adus cadouri frumoase. Le meriţi pe toate, micuţa mea. Da, da, nu voi muri şi, dacă m-aş duce la Nicăieri, fiindcă acum cunosc cărarea, am să-ţi arăt, ca să vii şi tu. Nu te aud, mierea mea, spune-i lui Petro, prietenului meu, fiindcă urechile îmi fac zgomot”.
Petro ia telefonul şi nu-i scapă acel mărgăritar din colţul ochiului Căpitanului, gândind că acea piatră preţioasă poate fi darul cel mai de preţ pentru frumoasa Sofia. Vorbeşte minute întregi la telefon şi pe urmă îi spune Căpitanului cât de mult îl iubeşte frumoasa Sofia. Ea îl roagă pe Căpitan să nu moară, până când se vor întâlni din nou, cum s-au întâlnit cu şaptezeci şi cinci de ani în urmă, când el cumpărase toate biletele unui vagon de tren, pusese pe ferestre douăzeci şi opt de pălării şi douăzeci şi opt bastoane; călătoriseră şapte zile şi şapte nopţi doar ei doi, singuri, făcând dragoste, printre mâncăruri şi băuturi alese. Nimeni nu poate să facă aşa ceva, în afară de Jani al meu, a spus Sofia, parcă totul s-ar fi întâmplat ieri, nu cu şaptezeci şi cinci de ani în urmă.
Petro povesteşte întruna despre ceea ce ea îi spusese la telefon, fără să-şi dea seama că uşa exterioară e deja deschisă. Doamna Sivri a intrat înăuntru, udă până în măduva oaselor de vijelie, şi enervată de ceea ce a păţit. Doamna, de fapt, a intrat de mult, dar Petro n-a observat-o, continuând să spună că mâine frumoasa Sofia îl va suna pe Căpitan din nou, Petro se va strădui să aranjeze linia şi receptoarele în aşa fel, încât iubiţii să se poată auzi direct, fără intermediar; Sofia i-a mai transmis Căpitanului că îl sărută şi că nu iubeşte în lumea asta pe altcineva mai mult decât pe viteazul ei, adică pe Căpitanul Jani.
Enervată, doamna Sivri îi face un semn lui Petro, care se apropie de ea şi ascultă enunţul foarte amar, cum că frumoasa Sofia nu mai este în viaţă de acum doi ani. Doamna Sivri insistă că nu ar trebui să-l mai amăgim pe sărmanul de Jani, ci să-l îndemnăm rafinat s-o uite cu timpul.
Căpitanul nu aude ce discută Petro cu doamna Sivri şi îi povesteşte doamnei Sivri, cu o bucurie fără margini, despre călătoria lor anevoioasă, despre toţi cei pe care i-au salvat şi care acum sunt în afara oricărui pericol, şi despre faptul că, în sfârşit, şi-a găsit cărarea care duce la Nicăieri. Nu uită să-i vorbească nici despre frumoasa Sofia, care îl va suna, ca de obicei, şi mâine şi, cu voia lui Dumnezeu, într-o zi, se vor reîntâlni.
Doamna Sivri se uită la Petro atât de neprieteneşte, încât acesta din urmă simte un regret, nu numai faţă de acei puţini euro împuţiţi pe care îi câştigă ca însoţitor al Căpitanului Jani prin nenumărate călătorii pe mare, ci şi pentru că ar dori atât de mult să fie alături de prietenul său când acesta va găsi cărarea şi va porni spre Nicăieri.
16.07.2002
Baladă pentru pantoful care n-a mers
Nu se ştie de ce câinele buldog şi-a băgat mutra în acel dulap mare, a prins în dinţi pantoful stâng, tocmai când acesta, împreună cu pantoful drept, se rugau, ca în fiecare zi, să poată ieşi afară, să fie purtaţi şi să calce pe străzile lumii, sub ploaie sau sub soare, asta n-ar avea nicio importanţă, numai să fi simţit bucuria mersului, fiindcă de ani de zile stăteau închişi, în întunericul acelui dulap. Buldogul însă, l-a prins doar pe unul dintre pantofi, pe cel stâng, l-a scos de acolo după ce şi-a înfipt dinţii mari în pielea frumoasă şi cusută cu fineţe, a ieşit în balcon şi, după ce a urzit câteva jocuri periculoase, muşcându-l şi aruncându-l, împingându-l cu labele şi cu mutra, pantoful stâng a simţit cum zboară în aer, cum face nişte sărituri riscante, care i s-au părut totuşi frumoase, a fost trântit de două-trei ori pe cimentul dur, a sărit şi s-a ascuns într-un mic tufiş.
A tremurat când a atins iarba, apoi a simţit căldura razelor de soare, cum ele l-au pătruns în toţi porii corpului, la piele, la şireturi, s-au jucat în adâncul găurilor mici, acolo unde un fir elegant făcuse nişte cusături atât de reuşite, care i se potriveau doar unui pantof de lux, dar nefericit. Era liber, în aer, putea să mediteze, să vadă, ba chiar şi să viseze cum, după ce avea să traverseze trotuare, şanţuri, grămezi de pietre şi de noroi, două mâini moi îl mângâie, îl curăţă cu mare grijă, iar apoi, peste pielea elegantă acele mâini întind un strat de cremă atât de strălucitoare, încât şi soarele, dacă s-ar uita la ea, ar orbi.
Doar atât. N-a trecut mult ca să-şi poată da seama de singurătate: el era un pantof născut împreună cu cel drept, fără de care nu avea nicio valoare. Când stătea acolo, în mijlocul ierbii, a simţit o mână care l-a ridicat în sus, l-a mângâiat şi a spus: „ce pantofi frumoşi, sunt tare norocos”. Un picior s-a băgat în el, simţindu-se atât de bine, încât a repetat: „sunt tare norocos”. „Dar cel drept unde este”? a întrebat vocea piciorului mai târziu. L-a căutat pe pantoful drept şi, fiindcă nu l-a putut găsi, l-a aruncat pe frumosul pantof stâng acolo unde fusese, în tufişul mic. În clipa aceea, pantoful stâng, care nu avusese niciodată gânduri răutăcioase, s-a rugat lui Dumnezeu ca omul acela să-şi rupă piciorul drept. Acest gând i s-a tipărit atât de tare în minte, încât în fiecare clipă îşi exprima dorinţa ca pe acolo să treacă vreun individ lipsit de piciorul drept, să-şi pună piciorul stâng în el, să meargă aşa, fiindcă, de dragul adevărului, trebuie să spunem că pantoful era născut tocmai pentru a merge.
În curând, s-a întunecat. Paşii s-au rărit. Pantoful stâng a simţit freamătul ierbii, apoi şireturile s-au mişcat, câteva picioruşe s-au atins uşor de pielea pantofului şi o şopârlă a intrat brusc înăuntru. Era prima oară că pantoful vedea o şopârlă, care, trebuie spus de la început, nu i-a plăcut deloc, fiindcă se mişca foarte des, cu o nelinişte de temut. Şopârla a ieşit din nou din pantof, întorcându-se peste câteva clipe, însoţită de o altă şopârlă. După ce s-au îmbrăţişat şi au făcut sex şopârleşte, fără nicio ceremonie, fără să-şi dea jos hainele, cum văzuse pantoful că fac oamenii, de la gaura dulapului unde zăcuse atâta amar de vreme. După aceea, şopârlele I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru căsuţa frumoasă pe care le-o dăruise, au dormit îmbrăţişate, fără să sforăie şi fără să se mişte. Pantoful însă, a rămas treaz toată noaptea. Se gândea la pantoful drept, la perechea sa, oare unde se afla acum, şi el se simţea singur acolo, în beznă, părăsit de toate speranţele.
Niciodată, a meditat pantoful stâng, nu am mers cum se cuvine. Nişte scări, puţin trotuar, înăuntru în maşină, iarăşi trotuar, ceva scări, ceva lift, iar apoi luni de-a rândul în întunericul acelui dulap înfricoşător. Voi putrezi aici, şi-a zis, fără să-mi fac treaba pentru care m-am născut, voi găzdui şopârle, melci, viermi, până când, într-o zi, cineva mă va arunca în gunoi, departe de pantoful drept. Şi pe el, din cauza mea, îl vor azvârli, se tot gândea.
Între timp, a început să plouă copios, iar pantoful a strălucit atât de tare sub lumina străzii, încât a rămas uluit şi, fiindu-i imposibil să-şi găsească perechea, s-a rugat la Dumnezeu ca cel dintâi om care ar pune mâna pe el să aibă doar un singur picior.
28.03.2000
P. Faliro, Atena
LETËRSIA SHQIPE NË RUMANISHT / LITERATURA ALBANEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ
