ERNEST KOLIQI: Negustor de steaguri (Tregtar flamujsh)


Prozator, poet, dramaturg, eseist şi profesor de literatură (Shkodra, 1903-Roma, 1975). A studiat literatura la Padova, în Italia. Autor al volumelor: “Umbra munţilor”, “Negustor de steaguri” "Chemarea lui Skanderbeg", "Urma anotimpurilor", "Simfonia vulturilor", "Gustul pâinii dospite", "Oglinzile lui Narcis", "Leagănul de aur", "Lună însângerată" etc. A înfiinţat în Italia importante centre universitare de studii ale civilizaţiei albaneze, precum şi reviste de literatură, cultură şi spiritualitate.



Negustor de steaguri


Un sentiment întunecat, ca o scârbă inexplicabilă, îl ţinea departe pe Hilush Vilza de prăvălia lui Gaspar Tragaci. Când era obligat să treacă pe acolo, păşea pe „malul” prăvăliilor de vis-a-vis, rapid, fără a-şi întoarce capul, suspendat în teama ca nu cumva iese negustorul şi-l cheamă. Cândva întâlnirea avea să se producă, deoarece îi datora o vizită mai de mult vechiului prieten de familie. Şi după decesul tatălui lui Hilush, Gaspar şi-a păstrat prietenia ca înainte, venea în vizită cu ocazia sărbătorilor sau în zilele onomastice, atent şi grijuliu, în timp ce fiul celui decedat trăia în străinătate, unde plecase să studieze. Iar acum Hilush se întorsese la Shkodra şi era dator să-şi salute prietenul. Era o datorie vitală. Era zilnic în dilemă şi nu ştia ce anume îl obliga să amâne întâlnirea.

Într-o zi, n-a mai avut cum să scape.

În timp ce se plimba în bazar împreună cu Remzi Frashnjeti (când era cu vreun prieten, se simţea mai curajos), a auzit un zgomot la fereastra prăvăliei. A trebuit să se întoarcă şi a dat de imaginea negustorului care îi făcea semne de dincolo de masa lui de lucru. Cu o nelinişte în inimă, nelinişte pe care a considerat-o ridicolă, Hilush s-a despărţit de prietenul său şi a intrat în prăvălie.

Gaspar stătea în picioare, la mijlocul încăperii.

- Dar vino, dragă, vino! - vorbi amical, întinzându-şi braţele spre tânăr. De ce mă ocoleşti? De ce nu vii? Nu-mi datorezi nimic…

Şi zâmbea. Acel zâmbet nu-i îmblânzea deloc irisul care stătea mereu înfipt în orice şi oricine, cu răceala unei pietre. Slăbuţ, cu părul aproape în întregime cărunt, deşi nu chiar înaintat în vârstă, vorbea cu multă energie, dar sunetul vocii, precum irisul, rămânea rece chiar şi-n momentele cele mai cordiale.

Hilush luă loc pe un scăunel lângă masă şi începu să se bâlbâie şi să se dezvinovăţească despre întârzierea acestei vizite. Negustorul, fără a-l asculta, continuă:

- Ţi-ai terminat toate studiile? Bravo! Azi e necesară ştiinţa. M-am bucurat mult c-ai găsit o funcţie bună şi confortabilă. Fumezi?

Hilush luă o ţigară.

- Să mă scuzi că stau în picioare, - zice celălalt. - Îmi face plăcere să stau în picioare.

Tăcu o clipă, pe urmă spuse:

- Tu eşti fiul celui mai bun prieten pe care l-am avut…

Vocea căpătă o stranie mireasmă de duioşie, dar numai pentru o clipă.

- Tatăl tău (Dumnezeu să-l ierte!), când a murit, le-a lăsat prea încurcate trebile casei. Făcuse ceva greşeli… Mă rog, scuză-mă că-ţi vorbesc aşa. Vorbesc spre binele tău. Şi am o oarecare dreptate, ce zici? Câteva treburi, cât timp ai fost afară, ţi le-am rezolvat eu. Pe celelalte ţi le vei rezolva singur, acum c-ai revenit. Îmi doresc să le pui pe toate la punct.

Tânărul i-a mulţumit încurcat. Îi era într-adevăr recunoscător negustorului că avusese grijă de familia lui când el era departe de casă, dar simţea şi o amărăciune, o revoltă, faţă de modul deloc rafinat cu care negustorul vorbea despre tata şi despre favorurile făcute. Şi-ar fi dat orice în acele clipe, ca să nu fie dator cu mulţumirile care, fără vreun motiv anume, îi păreau prea grele.

- Ce salariu ai?

Tânărul era uluit de blândeţea cu care răspundea, în timp ce revolta aceea lăuntrică se preschimba în ură cumplită.

Gaspar Tragaci, în cuvinte scurte şi tăioase, l-a sfătuit cum şi cât să cheltuiască lunar, ce nevoi erau mai acute, ce treburi mai puteau aştepta şi cam câţi bani trebuia să economisească. Vorbind, îşi mişca plenar gâtul uscat, plin de vene umflate, în gulerul alb ca zăpada, al cămăşii călcate impecabil, uitându-se ba pe stradă, ba în spatale prăvăliei unde stăteau mute calfele sale. Parcă atras de un magnet puternic, şi Hilush privi rafturile pline cu tot felul de mărfuri, unele complet străine faţă de altele, de la tălpile de pantofi, până la pluguri de fier, adunate fără niciun criteriu estetic, creându-ţi impresia unei averi imense ce dispreţuia nevoia de rânduială. Îşi dedicase viaţa-ntreagă câştigului acel bărbat uscat, plin de vene, care vorbea din partea cealaltă a mesei. Cu chinuri şi sacrificii şi tărie de fier, pornind de la nimic, izbutise să se îmbogăţească enorm, ca nimeni altul. Stând în picioare în faţa ferestrei, toată ziua, îşi înmulţea casele, terenurile, negoţul, banii daţi cu camătă. Doar de simpatia oraşului nu se bucura. Închis în treburile sale, ucigător în vorbe cu cei care depindeau de el, vieţuia singuratic în mijlocul averii imense. Deloc avar pentru el însuşi, fără copii, avea multă grijă de soţia şi de casa lui. Dar foarte rar ajuta pe altcineva. Îşi hrănea creierul cu puţine gânduri, însă toate erau sigure şi exacte. Pentru el, viaţa semăna cu un război în care cel mai deştept şi cel mai capabil se dovedea a fi cel care câştiga mai mulţi bani. Lucrurile sufleteşti nu-l interesau deloc: i se păreau chestiuni demne de fiinţe moi şi de minţi anormale. La capătul oricărui eveniment, îşi punea o singură întrebare: cât? Hilush se simţea rău. În prezenţa acestui om energic, înconjurat de atâtea mărfuri şi cuvinte scurte, se simţea ca un copil nedorit, incapabil şi neputincios.

Negustorul şi-a încheiat sfaturile în felul următor:

- Economiseşte cât poţi. Asta îl face pe om bogat, ascultă-mă pe mine. Bogat, deci liber. Fiindcă – puneţi vorba asta ca pe un cercel la ureche – doar cel ce n-are nevoie de nimeni e liber…

Acest aforism neaşteptat, rostit de vocea metalică, i-a spulberat tânărului mândria obişnuită. Unde-i era acum ironia faţă de minţile înguste complet înrobite de materie, sarcasmul cu care, la cafenea, în prezenţa prietenilor, încerca să desfiinţeze pragmatismul unora?! Viziunea lui superioară asupra lumii, precum şi tăria cu care o judeca, s-au clătinat. Se simţi vulnerabil. Se simţi vinovat în prezenţa acelui judecător de neclintit care încerca să-i descifreze şi să cântărească în privire şansele viitorului. Oare ce preţ punea învingătorul a atâta materie pe capul tânărului visător care îmbătrânea aplecat asupra cărţilor care-l învăţau cum să dispreţuiască banul? Lumea lăuntrică, plămădită cu îndelungi chinuri şi străduinţe, construită bucată după bucată, în tăcere şi singurătate, frumoasa lume a lui, s-a făcut pulbere în acea prăvălie unde circulau şi-ţi străpungeau nasul şi sufletul mirosurile atâtor mărfuri amestecate. O dorinţă puternică să iasă de acolo, să fugă, îl cutremură pe tânăr. Dar nu s-a putut mişca, împietrit de o întrebare a negustorului.

- Mi-au zis că ştii să faci versuri…

Hilush se uită la el. Dar cineva intră tocmai atunci în prăvălie, vroia să cumpere ceva, şi vorbele rămaseră suspendate înainte de a fi rostite. Hilush avu timp să-şi adune toate puterile şi argumentele, încercând să mai facă o rezistenţă. Înţelegea foarte bine tactica lui Gaspar Tragaci. „În numele unei false înţelepciuni, crezând că mă-nvaţă cum să-mi găsesc drumul în viaţă şi cum să-mi găsesc fericirea aşa cum o percepe el, acum îmi va propovădui şi mă va sfătui să nu mă mai ocup de treburi inutile, de unde nu iese niciun câştig. Dar n-am să-l las fără un răspuns!” Aici însă raţiunea-i s-a blocat. Cum poţi vorbi cu un individ care, dintr-o statuie divină a lui Praxitel se zbate să scoată un picior pentru scările sale de marmură?

În realitate, tânărul nu se simţea sigur pe el. Îi era teamă ca nu cumva delicateţea gândurilor sale curate şi luminoase, ascunse cu viclenie în străfundurile fiinţei – temelie a lumii ascunse în care el se retrăgea în clipele melodioase când sentimente exaltate se armonizau fulgerător, călăuzite de sceptrul Zânei, devenind cântece – se spulberau în faţa cuvintelor şi gâendurilor necioplite ale negustorului. Cum să te aperi, cum să răspunzi? Doar fuga putea fi o salvare. Doar ridicându-se şi fugind din acea încăpere sufocantă îşi putea păstra neprihănit altarul luminos al sufletului, colţul dumnezeiesc unde stătea strecurat cel mai preţios rost al vieţii sale. Doar că unele vorbe neaşteptate ale negustorului l-au înlemnit pe loc. Era în vis sau într-o vedenie?

- Da, mi-au lăudat scrierile tale… Ştii că m-am bucurat? Ţara are multă nevoie de asemenea lucruri? Am rămas în urmă…

Îşi bătea joc sau vorbea serios? Hilush nu descoperi niciun sunet de sarcasm. Şi rămase uluit.

- Căci, vezi tu… Toată lumea îşi iubeşte patria, doar noi nu. Lumea nu prea simte nimic pe la noi. Or lumea trebuia obligată să simtă. Cândva erau şi printre noi oameni mai apţi în asemenea chestiuni. Ori atunci, nu aveam Albania. Acum avem Albanie, dar nimeni nu vrea să ştie de ea. Nu? Eu, cel puţin, nu văd vreun progres în chestiunea asta…

Hilush simţi cum inima îl roade pe dinăuntru. De ce să-l judeci pe Gaspar Tragaci, pe prietenul lui tata, după vorbele lumii? Nu trebuia să condamni pe nimeni înainte de a-l cunoaşte bine.

- Voi tinerii trebuie să munciţi. Să vorbiţi, să propovăduiţi, fără odihnă, neobosit, să scrieţi, mai ales tu, că eşti capabil. Nu-i altă soluţie. Albania asta trebuie ocrotită, să afle mic şi mare care-i treaba şi cum vom deveni mai civilizaţi…

Era sensibil, simţea şi negustorul. Nu preţuia el doar banul şi câştigul, ci şi pe ceva imaterial, cum era progresul patriei. Numai că sunetul mereu rece al vocii îl oprea pe tânăr să zboare agale în cerurile entuziasmului. O presimţire complicată, greu de tradus, îl obliga să stea ca un paznic, la pândă, în aşteptarea sfârşitului acelei discuţii.

- Ce crezi tu: va învia vreun gând devotat acestei Albanii în rândurile celor tineri? Tu înveţi la şcoală şi poate ştii câte ceva…

N-a mai aşteptat răspuns şi continuă:

- După marele război, am crezut că Albania se va ridica în picioare. Tu ştii că eu mă las cu greu convins. Mai ales în treburi d-astea, ştii? Şi tare teamă mi-e că am greşit.

- Nu, - zise Hilush. - N-ai greşit. Un popor mai întârzie până revine pe cărarea civilizaţiei. Începuturile sunt mereu dificile. Poporul nostru deja învinge piedicile şi merge rapid în direcţia cea bună.

- Mă, să dea Dumnezeu să se facă cum zici! Dar mie mi-e teamă că am greşit.

Hilush se uită la el ca un semn de întrebare.

- Da, da, tare mă tem c-am păţit-o. Vino să vezi!

Trecură printre mesele calfelor, negustorul deschise o portiţă de lemn. Tânărul merse pe urmele lui, plin de curiozitate. Parcurseră un tunel îngust şi întunecat, ferindu-se de dulapuri şi cutii stivuite una peste alta, şi se opriră în faţa unei uşi. Gaspar scoase o grămadă de chei din buzunar, găsi cheia potrivită, pe urmă descuie uşa. Ochii lui Hilus se învârtiră uluiţi în spaţiul odăii. Era o odaie destul de mare, plină de steaguri naţionale. Domnea în acea odaie un miros specific, de stofă, basmale şi ţesături închise şi neaerisite.

Rafturile se ridicau până la tavan şi permiteau să intre doar un pătrat de lumină. Era singura fereastră. Dădea în curtea care era plină de cutii şi suluri de materiale înfăşurate în hârtie îngălbenită. Hârtia ruptă pe alocuri, lăsa să se vadă câte un fragment de cârpă roşie. Se puteau vedea şi câteva berne. Aruncat lângă fereastră, se decolora în tăcere unul dintre cele câteva mii de steaguri naţionale, închise în odaie. Tânărul poet, învăţat încă din prima tinereţe să-şi preschimbe sentimentele indefinibile în vii închipuiri, gândi: „Mii de zori ai unei epopee roşii dormind în puşcăria unui timp crepuscular”. S-a predat brusc unui zbor de gânduri lirice. I se întâmpla des să uite unde se află şi cu cine, ademenit rapid de o muzică aleasă trezită din străfundurile sufletului, din depărtări cereşti unde chiar şi cea mai nesemnificativă întâmplare, trecută prin lumina dorinţei poetice, căpăta aerul unei miraculoase evadări. Văzu steagurile învelite într-o lumină vie de triumf suprem, în fruntea unui neam liber ce mărşăluia bucuros, însoţit de uralele viitorului, când vântul produs de lauri se ridica limpede în ceruri. Văzu cum vulturii negri se eliberară din închisoarea neagră a unei vremi întunecate, dând din aripile lor puternice într-un spaţiu înroşit, parcă erau nişte îngeri ai dreptăţii veniţi din cele mai ascunse colţuri ale munţilor şi câmpiilor ţării.

- Vezi cum am păţit-o? Crezând că nu va fi casă-n oraş care să nu cumpere unul, am comandat mii de steaguri. Dar nu cumpără nimeni. Mi-au rămas nevândute. Ce mai, am scăzut preţul…

Vocea cu sunete de metal spulberă revelaţia cu zbor de vulturi şi aer roşu. O supărare cumplită se trezi înlăuntrul tânărului. Vroia să-l jignească cu ceva pe negustor, vroia să-l înjure groaznic, dar nu găsi vreo înjurătură care să i se potrivească. Gaspar Tragaci nu era atent la privirea plină de scârbă a băiatului şi scoase cu grijă un steag dintr-un pachet, îl desfăcuse în faţa lui Hilush. Vulturii negri erau lucraţi maiestuos pe materialul roşu extrem de scump. Învârtind berna cu degetele, negustorul oftă:

- Păcat să rămână nevândută asemenea marfă! Uite-te şi tu ce material grozav este!

Două mâini murdare şi turbate de dorinţă, înfipte în carnea unei creaturi delicate şi dragi, nu ţi-ar fi umplut trupul şi sufletul cu un fior mai cumplit. Pe neaşteptate, tânărul smulse steagul din mâinile negustorului. Ochii acestuia se măriră.

Hilush Vilza rosti cu voce joasă, dar fierbinte:

- Nu-l mai atinge cu mâinile acelea!

Curios şi supărat, negustorul spuse:

- Ai înnebunit? Ce-ai păţit, mă?

O profundă ironie explodase din buza tânărului.

- Frumos te-ai gândit, pe cuvânt! Hai, daţi drumul la gură voi, învăţătorilor, vorbiţi şi scrieţi despre patrie, că nu mi se vând steagurile deloc!…

Gaspar Tragaci încremenise.

Tânărul continuă:

- Cum să nu… S-a făcut Albania. Ies nebunii şi urlă: Trăiască Albania! Tu, înţeleptul, urlând în felul tău, zici: Trăiască, da! Şi comanzi steagurile. Noi ne sfâşiem gătul, tu faci bani! Trăiască, trăiască!

Gaspar Tragaci lăsă berna şi păşi ameninţător spre băiat. Steagul căzu pe duşumea. Hilush nu se mişcă. Se uita cum ochii aceia de gheaţă scoteau scântei de amărăciune. Negustorul se opri în faţa lui.

- Dacă n-ar fi fost amintirea vechii prietenii, ştiam eu ce-ţi…

Tânărul îl întrerupse:

- De dragul acelei prietenii, am să scriu versuri, ca să-ţi vinzi steagurile!

Cu vocea tremurândă de nervi, celălalt, spuse:

- De fapt, tu nu ştii decât să scrii versuri. Trăieşte cu basmele şi aleargă după vise! Îmi pare rău de ai tăi, că deja îi văd în drumul mare. Da, da, fă versuri şi iubeşte Albania, că versurile şi Albania te vor scoate la lumină…

Se apropie mai mult de tânăr şi parcă nu vorbi un om, ci un bici:

- Se vând ori nu se vând steagurile, rezistă sau nu rezistă Albania, eu am destui bani, slavă Domnului, ai înţeles? Şi acum: afară!

- Încet! – replică tânărul. Ies singur, nu-i nevoie să mă dai tu afară. Dar vroiam să-ţi dau un sfat, în schimbul sfatului pe care mi l-ai dat când am venit. Tu crezi că trăieşti, dar te minţi singur. Te-ai şters din cartea celor vii de când te-ai închis în această prăvălie sufocată de mărfuri. Acesta-i mormântul tău. Iar cât priveşte Albania, te asigur eu că va dăinui. De aceea, nu-ţi face griji, că ţi se vor vinde şi steagurile. Dar vezi să nu-ţi vinzi sufletul naibii.

Şi Hilush Vilza ieşi afară, oarecum uşurat de acele cuvinte, ca să tragă aer curat în piept, căci mirosul prăvăliei îţi absorbea aerul chiar şi din oase, te sufoca.




Luna de sânge




Uitaseră că e târziu. Pe cerul serii nu mai rămânea nici cea mai uşoară amintire a sunetelor de clopote. Noaptea, cu umbrele-i alunecoase, acoperea în depărtări marginile oraşului, iar în apropiere, acesta era stropit de lumini, dealurile din Tepe amuţind.

Ei mergeau pe malul Drinei, cu o dulce oboseală-n suflete şi-n trupuri.

Când iată, pe neaşteptate, şi-au adus aminte că dincolo de salciile plângătoare din malul celălalt, ieşise o lună mare, galbenă, cu pete roşii.

El se opri. Oare simţi ea vreun fior alunecând pe trupul său?

Întrebă cu grijă:

- Ce este? Te-ai speriat?

- Nu, m-am oprit doar să privesc luna...

Ea se uită la cercul imens şi înflăcărat ce înşela ochiul, părând la doar treizeci de paşi înălţime.

- Luna? E ca-ntotdeauna…

- Nu, - spuse el cu o voce stinsă., - priveşte petele roşii… Nu-i o lună obişnuită…

Ea era deşteaptă şi învăţată, dar plină de superstiţii, ca majoritatea femeilor. Tremură toată şi-l strânse mai tare de braţ:

- Aducătoare de necaz, oare?

- Cine ştie! Sau este doar o prostie...

Tăcură preţ de câteva minute, păşind pe nisipul malului, unde paşii nu făceau zgomot. În faţa lor, deasupra, luna a mers în pasul lor, ieşind mai întâi din salcii şi urcând din ce în ce mai sus.

Brusc, fata fu cuprinsă de o spaimă inexplicabilă. Poate era spaima rămasă în urma cuvintelor fierbinţi rostite de el.

Spuse:

- De ce mi-ai stricat seara cu spaime inutile? Ne plimbam minunat sub această lună frumoasă, şi e prima oară că stăm împreună atât de târziu afară…

Ea întoarse dulce obrazul spre el, căutându-i ochii, dar el pierise într-un gând ce nu-l lăsa să urmărească cuvintele ei. Fata se plânse:

- Ai auzit ce am spus? Unde ţi-e gândul? De ce nu-mi asculţi cuvintele?

El îşi scutură gândurile şi răspunse:

- Nimic: o veche amintire...

- Care? Vreau s-o ştiu!

- N-ai ce şti… Când eram copiii, am văzut o dată o lună ca aceasta şi acum mi-a trecut iar prin gând…

- Unde ai văzut-o?

În loc să-i povestească, el spuse:

- Să ne-ntoarcem, e târziu. Să nu te certe cei de acasă…

Şi-au întors spatele lunii şi Drinei şi porniră pe Ceafa Viilor, ce ducea în oraş. N-au deschis gura mult timp. Ea ardea de curiozitate şi nu ştia cum să ghicească fluviul gândurilor care-i răpiseră şi-i duseseră departe atenţia prietenului ei, dar nu îndrăznea să-l întrebe. Era atât de ironic uneori, încât izbuitea să-şi ascundă esenţele unor lucruri şi fiinţe, încheind dialogul. Ea aşteptă o spovedanie spontană a lui. Dar el mergea doar în tăcere. Ea nu mai suportă. Imediat ce ieşiră pe caldarâm, îi şopti:

- Unde ziceai că ai mai văzut luna aceasta?

El întoarse capul, privi luna pătată ce dispărea în dreapta şi, fără a se opri, povesti:

- O chestie zadarnică. Odată, în copilărie, am călătorit de la Podgoriţa la Nikşič din Muntenegru. Pe atunci se călătorea cu omnibusul. La una dintre opriri, am văzut o lună roşie. Nimic altceva.

Ea s-a enervat cumplit, dar nu scoase o vorbă. N-avea cum să fie doar atât de măruntă amintirea lui. O amintire măruntă nu te poate închide într-o asemenea tăcere pe malul Drinei. El o minţea fără talent, pentru că nu vroia să-i încredinţeze amănuntele în care luna roşie de odinioară era învelită. Fata cunoştea bine vocea prietenului ei, mai ales când vorbea despre copilărie, pe care o păstra în suflet ca pe o comoară fără-de-preţ. Nu împărţea cu nimeni gustul plin de dor ce iese din amănuntele delicate şi zburătoare ale trecerii timpului. Adevărata lui faţă lăuntrică, pe cea mai frumoasă, o ascundea chiar şi de ea. Şi fata era mereu necăjită. Ea visa ca iubirea lor să fi crescut pe credinţă profundă şi sfătuiri sincere, şi niciun colţ al sufletului unuia să nu fi rămas necunoscut de celălalt. De ce se ascundea el după atâta tăcere? Cu încăpăţânarea celor ce iubesc, ea încercă să afle:

- Doar atât?

- Atât.

- Câţi ani aveai?

- Era în 1911, deci aveam zece ani.

- Şi cum reţii cu atâta exactitate anul?

- Pentru că tocmai în acel an am auzit primele împuşcături în munţii din Hot, unde muntenii noştri se luptau să-şi păstreze libertatea.

Păşiră din nou în tăcere. Ea întrebă cu o voce mai uşoară:

- Dar de ce te-a impresionat luna aceea pe atunci?

- Nu ştiu. În mintea vulnerabilă a unui copil se întipăresc unele detalii care n-au vreo importanţă sau care n-au atâta importanţă, încât să rămână întipărite toată viaţa. Dacă ai amintiri din copilărie, poţi observa că cele mai dragi sunt cele pe care, dacă le vei povesti, o să pară nimicuri.

Ea descoperi în încălzirea vocii lui un mic triumf al ei. Poate trezise nevoia lui de a depăna amintiri. Aşteptă, fără a-l întrerupe, continuarea.

- Tu nu cunoşti dulceaţa cutremurătoare ce-mi alunecă prin inimă când mă-ndrept plin de uimire spre anotimpul misterios al copilăriei trecute. Tu apreciezi doar prezentul şi eşti aplecată cu toate simţurile asupra viitorului…

- ... deoarece trecutul şi viitorul pentru mine eşti tu!

- Mă rog. Eu încă nu sunt bătrân în ani, dar mă simt bătrân în suflet. Viaţa mea a fost atât de stranie, atât de plină cu întâmplări neaşteptate, încât mi se pare că port pe spinare de două ori mai mulţi ani decât am într-adevăr. Sunt plin de amintiri, ca şi cum aş avea şaizeci de ani

Fata îi replică:

- Această aşteptare sufletească a ta de a iubi trecutul, în chipurile sale cele mai îndepărtate şi cenuşii, nevoia de a te închide într-o admiraţie singuratică, este ca un lanţ, ce te împiedică să te dezvolţi normal. Iartă-mă că-ţi vorbesc atât de deschis. Când te închizi prea des, călugăreşte, în amintirile din trecut, înseamnă că nu crezi în viitor…

- Mă rog, - răspunse el. Am pierde prea mult timp, dacă te-aş contrazice. Nu ştiu dacă ai observat asta. Când se trezesc pe neaşteptate, atinse de ceva mărunt sau inutil, amintirile uitate ale copilăriei ni se arată învelite în culori de vis. Oare, ce aveau ochii noştri în acea vârstă, ca lumea să ni se arate în cele mai vii culori ale ei, cu mult mai vii decât astăzi? Locul unde s-a oprit omnibusul era pe malul fluviului Moracia… Apele sălbatice ale acelui fluviu curgeau la capătul unei văii foarte strâmte. Noi nu vedeam valurile furioase, fiindcă acolo, jos, erau acoperite de întuneric, dar auzeam urletele groaznice ale lor. Parcă s-ar întâmpla acum! În jurul nostru, stăteau suspendate stânci ameninţătoare. Mi s-au părut parcă strânse de mâinile Domnului, gata să cadă, gata să se ridice. Iar pe malul fluviului, lângă stânca de unde valurile se sfărâmau, am zărit un copac strâmb şi urât ce semăna cu un uriaş disperat, la un pas de a se arunca-n prăpastie.

- Ce romantic! Salvatore Rosa!

- Poţi râde cât vrei. Deşi nu mă pricep la povestit, mi-e vie-n suflet seara aceea pe malul Moracei.

- Dar luna?

- Stătea dincolo de fluviu, în dreapta uriaşului disperat. Pătată cu un roşu închis, ca şi cum tocmai ar fi scos-o cineva dintr-o fântână cu sânge. Şi, sub lumina ei, dintr-o piatră de pe marginea drumului s-a ridicat brusc o bătrânică cocoşată de ani, cu părul despletit şi cu obrazul uscat, băştinaşă. Şi-a ridicat mâna către lună şi a ţipat cu toată vocea din trup: „Vai de Muntenegru! Vai de toată lumea, că se va înneca în sânge! Puştile de acum au aprins un foc ce se va stinge, vai, cu mult mai târziu!” Ea a mai spus şi alte lucruri, dar n-am mai reţinut nimic.

- În 1911 ai zis?

- Da. Cât de des mi-am adus aminte de acel ţipăt pe vremea războiului.

- Ciudat: se pare c-a avut darul profeţiei bătrâna!

- Nu cred. Oamenii din acele părţi spun că luna cu pete roşii aduce război. Bătrâna vorbea după legende. Întâmplarea a vrut ca, imediat să urmeze Războiul din Tripoli, cele două războaie balcanice, războiul mondial…

După o secundă de tăcere, uitându-se discret la cercul plin de pete roşii al lunii, ea întrebă:

- Numai război aduce luna roşie, sau şi alte lucruri negre?

- Nu ştiu. Doar că imaginea acelei bătrâne îmi apare în faţă de câteori vine vreo nenorocire.

- Ţi-e teamă? – întrebă ea, încercând parcă să se ascundă în pieptul lui.

- Atunci mi-a fost. Cuvintele fiinţei fără dinţi în gură mi-au umplut sufletul cu un tremur fără margini. Iar acum, din păcate, nu mă mai tem.

- De ce spui din păcate? Mai bine să nu-ţi fie teamă.

- Pentru că acum îmi dau seama că mi-am pierdut toată viaţa impresiilor. O singură lună roşie am văzut în copilărie şi mi-a rămas de neşters în memorie, şi imediat ce-mi amintesc, mă scutură în mod misterios. Acum aflăm şi vedem lucruri cu mult mai importante şi în ziua următoare le uităm complet. Nu ne mai mână curiozitatea divină a vârstei de aur. Nu mai alergăm după lucrurile simple, dar pline de taine, ale lumii; acum nu mai avem în suflet zguduiri şi nu ştim nici să ne bucurăm sau să ne întristăm, nici măcar să ne speriem de o lună însângerată…

Sosiseră la Moscheea Roşir. Străduindu-se să stea pe vârful picioarelor, fata îi şopti cu o voce dulce în care suna şi o grijă ascunsă:

- Dar să mă iubeşti pe mine, ştii?

El i-a eliberat braţul şi n-a mai vorbit.


LETËRSIA SHQIPE NË RUMANISHT / LITERATURA ALBANEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

I përktheu në rumanisht: Kopi Kyçyku / În româneşte Kopi Kycyku