Roman Tradus în limba română de Kopi Kyçyku
(fragment)
Dedicat lui Mustafa Bajraktari, sinucis la închisoare la vârsta de 29 de ani. În afara întâmplărilor trăite sau auzite, am avut în vedere şi scrierile lui Walter Benjamin, cuprinse în biografia redactată pentru el de către Berndt Witte, precum şi Documente noi privind moartea lui Walter Benjamin, ale lui Scheurmann.
Probabil este una dintre acele nenumărate fiinţe care, după Talmud, se creează între timp şi tac, dispar în neant după ce au grăit în faţa lui Dumnezeu.
Walter Benjamin
Port Bou
Port Bou este un orăşel sau un sat mare aflat la graniţa franco-spaniolă, pe partea spaniolă al extremei mediteraneene a graniţei. Este ultima localitate spaniolă, dacă omul se duce dinspre Spania în Franţa, şi cel dintâi aşezământ spaniol, dacă intră din Franţa în Spania, cum s-a întâmplat cu Walter Benjamin într-o zi de septembrie 1940. Dacă mergi cu trenul, aşa cum n-a mers Walter Benjamin, trecând graniţa pe jos peste Pirenei, eşti nevoit să aştepţi o vreme, s-ar putea chiar o oră, chiar şi acum când este în vigoare Acordul Schengen: aşteptarea se datorează modificării distanţei dintre şine şi adaptării axelor de tren. Această schimbare se explică prin motive de ordin militar, moştenite din vremuri mai vechi decât cele ale războiului, ivită odată cu venirea lui Walter Benjamin. De la gara feroviară, nu numai în ultimele ceasuri ale zilei sau ale nopţii, ci în orice moment, Port Bou, acest sat mare sau oraş mic aflat lângă malul mării, pare pustiu, ca şi cum n-ar fi călcat de mulţi ani de vreun picior de om. Parcă ar fi sfârşitul lumii. Şi marea, oricât de aproape s-ar afla, nu sare în ochi. Am fost obligat să ies la extrema cealaltă, la cimitir, acolo unde sunt păstrate rămăşiţele pământeşti ale lui Walter Benjamin. Cimitirul se află peste o întorsătură ce mi-a creat impresia că înlesneşte căderea cerului în mare. Am văzut marea şi, mai târziu, şi de la casa memorială a lui Walter Benjamin – un fel de tunel, pe care îl văd acum aproape vertical, săpat în stâncă, aidoma unui pasaj subteran cu mari plăci metalice, ruginit, gol, ca un spaţiu de pătruns de corpul unui om care se aruncă vijelios în marea neţărmurită şi în infinitul cel veşnic.
Puţină tăcere
Tăcere, in memoriam.
Un fragment citat conform memoriei
Într-adevăr, istoria pe care vreau să vi-o spun începe cu mult mai devreme decât vizita pe care am făcut-o la memorialul lui Walter Benjamin. Şi începe altundeva, la circa două mii de kilometri mai spre est, pe partea cealaltă a mării, care se vede, dar şi nu se vede, de la Port Bou. Iar acest început ne duce la un loc de unde marea nu se vede deloc, la Burrel, spaţiu aflat la zeci de kilometri în adâncul hinterlandului muntos din Albania, ba chiar ne duce la închisoarea din Burrel, acolo unde şi vederea cerului se frânge incredibil. Dhe qiellin dritarja e hekurt cop’ton (Şi cerul fereastra de fier îl sparge), după cum spunea prima strofă a cântecului celor închişi, un fel de imn ascuns, transmis generaţiilor de nefericiţi de la redeschiderea temniţei, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. După câte ţin minte, versul premergător suna cam aşa: şi zidurile oarbe soarele ni-l ascund. Această îngustare a cerului era legată nu numai de interiorul clădirii închisorii şi nici de dimensiunea ferestrelor, respectiv a barelor de fier încrucişate. Afară, în cursul celor două ore de “aerisire” zilnică, repetată preţ de mii de zile, printre zidurile înalte din curte şi peste capetele celor închişi, scufundaţi în convorbiri interminabile, cu ceilalţi deţinuţi sau cu sine însuşi, cerul era şi nu era cer, era mereu aceeaşi bucată de cer, în ciuda faptului că se schimba potrivit anotimpurilor, zilelor, orelor. Era aceeaşi şi te obişnuiai cu el. Ba chiar te convingeai până la urmă că acea frântură de cer era însuşi universul. Sigur că aceasta se întipărea în gând cu timpul. Tot cu timpul reuşeai să-ţi dai seama cât de falsă fusese prima impresie despre acea temniţă. O clădire deloc impunătoare, un parter foarte lung, aidoma unui depozit de CAP. Sau un staul, pe care italienii îl folosiseră ca adăpost pentru catârii armatei lor, în timp ce agăţătoarele de care îşi legau catârii continuau să fie acolo, pe pereţii celulelor, pentru a înlănţui deţinuţii, în poziţie de semi-aşezat şi de semi-atârnat, câteodată timp de treizeci de zile. Probabil că prima impresie falsă era creată de acea fâşie de pământ, cu iarbă, lângă curte şi lângă clădirea închisorii, sau de culoarea maron, ici-colo de sepie, cu care se vopseau zidurile curţii şi ale clădirii închisorii, până la brâul unui om, sub culoarea albă uniformă de var, care se întindea până sus de tot, devenind orbitoare în zilele însorite. S-ar putea ca şi varul să întărească falsa impresie şi mai ales simţul pământului, creat de acel maron amestecat cu sepia. Umbra acestui mediu devenea mai puţin apăsătoare din cauza sloganelor scrise de conducerea închisorii, în roşu, înăuntrul unor pătrate regulate, pe zidurile curţii, tocmai acolo unde deţinuţii se aeriseau. Glorie marxism-leninismului. Trăiască Republica Populară Socialistă Albania. Trăiască dictatura proletariatului. Citez după memorie. Nu sunau ca o glumă. Ajutau pur şi simplu asocierea lor ciudată, în mintea celui abia-venit, cu depozitul unui CAP.
În orice caz, după cum se poate înţelege şi de la sloganele sus menţionate, întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc, începe cu mult mai târziu decât moartea lui Walter Benjamin la Port Bou. Suntem în anul 1987, mai precis în septembrie 1987, aproape tot atâţia ani scurşi de la moartea lui Walter Benjamín, cât şi vârsta pe care o avea în momentul trecerii sale în nefiinţă. Şi toate acestea nu pot fi despărţite de semnele de întrebare pe care le atrage însuşi cuvântul istorie. Legate şi de enigma multitudinii de sensuri ale acestui cuvânt. Ea începe cu citarea fragmentului dintr-o scriere a lui Walter Benjamin, după memorie. Tocmai mă pregăteam să mă plimb prin curtea de aerisire, prin una dintre cele două curţi, ce erau identice şi se separau de un zid la fel de înalt ca zidurile incintei, dotate cu o uşă mică de fier, pe care n-am văzut-o niciodată deschisă. Niciodată nu am înţeles la ce folosea acea uşă mică. De la o curte la cealaltă puteai să ajungi doar trecând mai întâi printr-o zonă interzisă deţinuţilor, dinspre partea de intrare a închisorii, întotdeauna însoţit de un gardian. Am spus intrare, deoarece niciodată nu am conceput-o ca pe o ieşire. Puteai să treci de la o curte la cealaltă şi prin clădirea închisorii, aşa cum eu însumi trecusem cu câteva zile în urmă, printr-un coridor lung şi îngust, plin de uşi de fier, însoţit neapărat de un gardian. Asemenea treceri erau efectuate numai dacă îţi schimbau camera de detenţie, deci: dacă conducerea închisorii te scotea de la una dintre numeroasele încăperi ale temniţei, pentru a te duce într-o altă încăpere şi dacă încăperea în cauză se afla la acea jumătate a clădirii închisorii căreia îi aparţinea cealaltă curte, adică nu curtea încăperii de la care abia te scoseseră. Această schimbare de încăperi – după ce te băgaseră, uneori timp de treizeci de zile, într-o celulă “disciplinară”, sau şi fără să se întâmple aşa ceva – nu avea vreo explicaţie. Nu avea vreo explicaţie nici aruncarea în celula “disciplinară”, la care m-au băgat de două ori, ţinându-mă de fiecare dată timp de douăzeci de zile, la sfârşitul iernii, respectiv la venirea verii, şi, după cum mi-au mărturisit co-suferinzii mei, de acolo ieşisem cu chipul “vopsit” în culoare pământie, sau maron, aidoma celei din partea de jos a zidurilor curţii. Acum însă, mi-au schimbat camera fără să fiu mai înainte în celula “disciplinară”. Iată că acum făceam dus-întors-uri prin cealaltă curte de aerisire, la o oră diferită, dar totuşi cu o diferenţă foarte mică. Şi ceilalţi deţinuţi erau diferiţi, aproape pe niciunul nu-l mai întâlnisem înainte de a veni la această încăpere. În orice caz, acolo, la închisoarea din Burrel, deşi fiecare încăpere era o mică lume închisă şi nu mai puţin sfârşită în sine decât monadele lui Leibniz, sau probabil tocmai deoarece era astfel, după cum se exprima protagonistul acestei istorii, care va apărea puţin mai târziu, oamenii într-un fel se cunoşteau reciproc în ciuda faptului că nu se întâlniseră vreodată, datorită cuvintelor sau poveştilor celor pe care îi văzuseră mai devreme, la alte încăperi, şi astfel, după aceea cuvântul devenea om când te întâlneai cu cineva despre care auziseşi mai înainte, într-o altă încăpere, astfel omul devenea din nou cuvânt şi aşa la nesfârşit. Căci, într-adevăr, convorbirile nu se sfârşeau. Aşa cum, în acelaşi timp, ceva straniu, era nemăsurată şi tăcerea celor închişi. Şi, lucru la fel de ciudat: timpul reuşea să îmbine acest dublu nesfârşit al convorbirilor şi al tăcerii.
Eram, aşadar, într-una din curţile de aerisire ale închisorii, într-o zi de septembrie 1987. Aici începe întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc, cu un fragment citat după memorie, dintr-o scriere a lui Walter Benjamin. Umblând, stăteam de vorbă cu un deţinut, Mark Gjoka, sau Mark Shpendi, de fapt era continuarea unei convorbiri începute cu câteva zile în urmă, de când mă aduseseră la această nouă încăpere. Simţeam că acel dialog urma să se prelungească la nesfârşit. Pe Mark abia îl cunoscusem, despre el însă, auzisem destul de multe din gura unui co-suferind rămas la încăperea din care eu abia fusesem mutat. În opinia fostului coleg de celulă, Mark Gjoka* sau Mark Shpendi**, era dotat cu un intelect ieşit din comun. Aceeaşi impresie am avut-o şi eu, cel puţin datorită curiozităţii atât de ascuţite a interlocutorului meu în privinţa cărţilor pe care nu le citise, nu reuşise să le răsfoiască, cărţi dintre cele mai diverse domenii, dar care cărţi, după părerea mea, judecând după modul cum el punea întrebările, până la urmă aveau de a face cu acel domeniu numit filozofie. Deosebit de uimitoare era capacitatea sa de a cita, extrem de des, totdeauna corect şi la locul potrivit, din acele puţine lucruri pe care le răsfoise. Am verificat că era vorba de reproduceri aproape exacte, cu vreo lipsă minusculă, care nu le deforma conţinutul, ceea ce părea întâmplător fără vreo explicaţie anume. La un moment dat, mi-am exprimat uimirea, pomenindu-i de visul lui Walter Benjamin de a scrie un text compus numai din citate. Atunci el a vrut să afle cine era Walter Benjamin, care la vremea aceea nu se publicase deloc în Albania, ba chiar nu ştiu dacă se găsea vreo operă a lui în Biblioteca Naţională, inclusiv la fondul R, literă care stigmatiza cărţile încuiate în fondul rezervat, aceeaşi stigmă a deţinuţilor recidivişti. În orice caz, înainte de a fi închis, eu avusesem posibilitatea să citesc scrieri ale lui Walter Benjamin, publicate în Occident, profitând de privilegiile oferite de faptul că eram fiul premierului de atunci al Albaniei. Răspunzând la întrebarea interlocutorului meu, am încercat să conturez portretul lui Walter Benjamin, afinitatea acestuia cu Şcoala de la Frankfurt, pe care interlocutorul meu, de asemenea, nu o cunoştea. Din acest motiv, mi-am asumat misiunea să-i dau nişte explicaţii în privinţa ei, inclusiv nişte consideraţii generale despre caracterul scrierilor lui Walter Benjamin. Mi-aş fi dorit să-i vorbesc mai mult şi mai amănunţit, fără a mă teme să am să par plin de mine, deoarece riscul respectiv era înlăturat numaidecât de curiozitatea lui, însă nu ştiam mai multe. Pe de altă parte, îmi era şi mai greu din cauza naturii scrierilor lui Walter Benjamin, ceva fragmentar, aflat la graniţa dintre filozofie şi literatură, cu o deasă îmbinare metaforică. Între-timp, influenţat, probabil, de interlocutorul meu, am citat din Walter Benjamin, ceva foarte poetic, de altfel printre cele mai renumite, de aceea şi întâlnită peste tot, ceea ce sărea câtuşi de puţin în ajutorul memoriei sale. Totuşi, asocierea rămânea foarte vagă. Este vorba despre un comentariu privind tabloul Angelus Novus al lui Paul Klee. Atât de profund a fost mişcat Walter Benjamin de la acest tablou, încât, imediat după ce l-a văzut, nu numai că l-a cumpărat, în 1920 sau în1921, la casa pictorului respectiv, ci a şi înfiinţat o revistă omonimă. În opinia lui Walter Benjamin, figura prezentată la acest tablou este îngerul istoriei, împins mereu în sus şi în faţă de către o putere invizibilă, aidoma vânturilor, dar cu faţa întotdeauna întoarsă în spate, spre trecut, cu privirea în jos, spre grămezile ruinelor aparţinând vremurilor vechi şi noi. Aceasta a fost cu aproximaţie citarea mea după memorie, ba chiar un palimpsest dublu, deoarece reproduc cuvintele aşa cum îmi vin acum în minte, cuvintele de pe vremea aceea, după ani de-a rândul şi după răsturnări propriu-zise. Mark Gjoka sau Mark Shpendi, asculta în tăcere. De la continuarea convorbirilor noastre pe teme similare, care urmau să se prelungească de-a lungul unui an şi ceva, am constatat tulburat că în acea citare din Walter Benjamin interlocutorul şi ascultătorul meu erau alternativi. În orice caz, vrând-nevrând, atinsesem unele fire mintale şi nervoase foarte subţiri ale lui, act ce urma să aibă în adâncul său un răsunet de Sauri, sau, probabil, invers: aceste fire subţiri tremurau necontenit, aţâţate de viscolele istoriei, iar cuvintele mele nu erau altceva decât un ecou cu totul întâmplător. Sau, cine ştie, toată această este o prefacere a unui viitor vis şi a unei reverii tot mai târzii, mai ciudată decât visarea, care, până la urmă, m-a îndemnat să povestesc toate acestea. Sau, din nou invers, viitorul vis urma să devină oglinda deformată a celor abia povestite şi prevestitoare a destinului protagonistului acestei poveşti, partea din spate a oglinzii memoriei.
Sinuciderea rămasă în suspans
Mark Gjoka sau Mark Shpendi, din genunea Nikaj-Mërturi, cu studii liceale întrerupte, după spusele unui co-suferind, era dotat cu un intelect de temut. Acel co-suferind avea obiceiul să exagereze şi să umfle lucrurile, ceea ce era în conformitate cu condiţiile de izolare extremă, dar în cazul de faţă era cu total altfel. Cu timpul m-am convins că avea dreptate. De asemenea, îmi povestise că Mark, acolo, la închisoarea din Burrel, încercase să se sinucidă. ACEST fapt însă, nu avea legătură, profundă sau superficială, cu calificarea minţii sale ca fiind una de temut. Nu, acel co-suferind îmi vorbise despre o disperare neagră, despre o criză depresivă şi nevroză carcerală, adică despre o stare deloc străină omului închis. Aşa cum nu este neobişnuită nici încercarea sau cel puţin ispita sinuciderii. Eu pot afirma că nimeni nu cunoştea motivul, în sensul pe care acesta îl are în astfel de întâmplări. Voi reveni la acest subiect, dar după ce vă voi povesti ce l-a precedat.
Despre fugă şi sinucidere
La închisoarea din Burrel nu îţi permiteau să stai singur în cameră. Dacă erai bolnav şi aveai voie de la medic să stai în cameră de-a lungul timpului de aerisire, gardianul, de regulă, cerea ca vreun alt întemniţat să rămână alături de cel bolnav. Nu ştiu de ce la închisoarea din Burrel se insista aşa de mult împotriva singurătăţii omului. Alternativele în acest caz ar fi fost două. Unu: înlăturarea fugii potenţiale. Pentru a înlătura fuga, nu ţi se permitea să ai vreun pix metalic, rezerve de pix din metal, precum şi articole alimentare cu aciditate: lămâie, praf de lămâie sau oţet. Zidurile erau din ciment, nu din chirpici, aşa cum îţi vine să crezi pornind de la impresia iniţială că te-au adus la un depozit de CAP. Chiar dacă pereţii ar fi fost într-adevăr din chirpici, nu-mi pot da seama de ce rezerva din metal să fie mai periculoasă decât lingura, fie şi ruptă, după o regulă neîncălcată. Atunci, acolo, la închisoarea din Burrel nu mă gândeam la aşa ceva. De aceea nu am cerut de la vreun întemniţat să mă lămurească dacă aluminiul lingurii rupte era sau nu mai periculos în a roade pereţii din chirpici sau din beton, decât bronzul sau un aliaj similar aflat în compoziţia rezervei metalice a pixului. Răspunsul la această întrebare am încercat să-l dau cu ani mai târziu, când treceam printr-o străduţă îngustă din Quartier Latin, la Paris, într-o dimineaţă străvezie de iarnă. Era o uliţă golită, necunoscută, tăcută, cu total diferită de cea din faţa închisorii. Tocmai atunci m-am întrebat de ce, din ce cauză, în temniţa de la Burrel ţi-era interzis să stai singur, deşi aceasta era o întrebare la care dădusem de mult răspunsul cuvenit. Acelaşi lucru făcusem şi cu un prieten la Bisbal de Priorat, la singura cafenea al acestui sat din Catalonia de Sud. Posibilele explicaţii, aşadar, erau două. În afară de înlăturarea fugii, la limita influenţei exercitate de prezenţa unui alt om în a scoate din mintea celuilalt acel gând nebunatic, aidoma altor ideii de acest gen, create de singurătate, similare cu îndoiala tot atât de nebunatică a conducerii închisorii, în ciuda măsurilor preventive respective, sau chiar din cauza acestora, în opinia mea mai exista o a doua explicaţie, oricât de incredibilă şi absurdă ar părea. Cea de-a doua explicaţie ar fi înlăturarea sinuciderii. Ea devine credibilă numai dacă acceptăm că aceştia, după cum se chema puterea de atunci în jargonul celor închişi, pretindeau că erau egali cu Dumnezeu în privinţa puterii de a cauza sau de a opri moartea, sau, mai exact, se autocalificau locţiitorii lui Dumnezeu, ceva între voinţa care face dreptate şi fatalitate, respectiv indispensabilitatea naturală, în funcţie de modul cum este închipuit Dumnezeul, pe care aceştia îl considerau inexistent. În consecinţă, dacă nu te-au condamnat la moarte, sau ai reuşit să scapi de ea, nu ai dreptul să te sinucizi, deoarece trebuie să-ţi suporţi cealaltă pedeapsă, cea cu închisoarea. Poţi să mori în temniţă din cauza bătrâneţii sau din cauza condiţiilor grele de închisoare, sau din ambele motive, dar aceasta, nu ca sinuciderea, este o moarte pe care n-o ai în mână, n-o posezi, nu tu decizi. Deci, nu pur şi simplu datorită faptului că sinuciderea nu este o moarte înceată. Ca atare, încetinită, ar fi şi cea cauzată de greva foamei. Nimeni nu te opreşte să faci greva foamei, aceştia te lasă să suferi până în ultima clipă, să te pişi, dacă nu eşti în stare să te duci la toaletă şi dacă nu ai ajuns până la greva setei, îmi spunea un co-suferind cu mai multă experienţă, aceştia sunt capabili să te lase, după cum au procedat cu deţinutul cutare, până când, după şaizeci şi cinci de zile, i s-a umflat capul, şi: numai viaţa îţi este în pericol, te prind ca pe o cârpă şi te duc la spital, unde-ţi bagă hrană cu sondă, prin nas. Iar, dacă eşti în pragul morţii din cauza condiţiilor grele din închisoare, nimeni nu te duce la spital. Aşadar, un duşman mai puţin, după expresia obişnuită a gardienilor, rostită la toate decesele de acest gen, deşi, pe de altă parte, se străduiesc să oprească şi să preîntâmpine orice sinucidere. Aici nu intră asemănarea cu Dumnezeu, urma să-mi spună un coleg ucrainean, la Bled din Slovenia, în pauza dintre două mese rotunde, în cadrul unei întâlniri internaţionale de scriitori, ca şi cum ar căuta ceva cât mai apropiată cu raţiunea sănătoasă. Conform moralei socialiste, nu-ţi aparţineai ţie, ci societăţii, de aceea sinuciderea era condamnabilă din punct de vedere moral, aici însă nu are loc, nu se cuprinde înlocuirea lui Dumnezeu, insista el, într-o engleză curgătoare, care însă suna oarecum forţată din cauza accentuării peste măsură a lui h. Conversaţia fusese deschisă cu o noapte în urmă, la taverna hotelului, colegul ucrainean arătându-se interesat de închisorile regimului lui Enver Hodja, imediat după ce aflase că nu împlinisem încă un an de când ieşisem din ele. El, în schimb, în loc de închisoare, suferise într-un spital psihiatric. I-am dat răspunsul la o altă întâlnire internaţională de scriitori, după trei ani, tot la Bled, la sfârşitul dezbaterilor în jurul meselor rotunde, uitându-mă din când în când, pierdut, peste geam, la negura crepusculară a lacului de munte, la micuţa insulă aflată în mijlocul lacului, precum şi la clopotul unei biserici de monahi, construită tot acolo. I-am vorbit despre casca de motociclist, pironită zi şi noapte pe capul celui condamnat la moarte, potrivit unui regulament sovietic, pe care celălalt îl cunoştea, la fel ca lanţurile care îl legau pe cel condamnat cu pedeapsa capitală la picioare şi la mâini, inclusiv sfoara cu care îl legau, aidoma unui animal pregătit pentru abator, chiar şi când se spăla sau se ducea la toaletă. Cel puţin, am crezut că acestea nu-i erau necunoscute. Aşadar, măsuri preventive împotriva sinuciderii erau luate din momentul sentinţei condamnării la moarte, nu mai devreme. Colegul ucrainean îşi scutura părul tufos şi barba gălbenie, uitându-se, şi el, din când în când, înspre lac. Între-timp, mă străduiam să-l lămuresc că tocmai aceştia îţi dădeau pedeapsa capitală, te condamnau la moarte, sinuciderea devenea şi mai nepermisă decât de dragul normelor moralei socialiste. În acele împrejurări, aşa ceva avea de a face cu puterea de a cauza, respectiv de a opri moartea, substituindu-se Providenţei. Colegul ucrainean mă asculta cu ochii larg deschişi şi, la un moment dat, am avut impresia că albastrul ochilor săi a început să treacă spre alb tocmai când făceam eforturi să-i demonstrez cum aceştia consideră permisă sinuciderea, da, aşa i-am spus, folosind timpul prezent, consideră sinuciderea ca pe ceva permis, cu condiţia însă ca ea să fie cauzată de aceştia înşişi. Deoarece, altfel decât fuga, care la închisoarea din Burrel avusese loc doar o singură dată şi într-un mod cu totul diferit de perforarea zidurilor cu mijloace interzise din metal sau acide, dar, şi de data aceasta, fugarii au fost prinşi foarte repede, unul dintre ei fiind ucis în timp ce fugea. Cu acea ocazie, măsurile preventive au devenit şi mai dure, presupunând preîntâmpinarea altor incidente de acest gen, altele decât fuga. În ceea ce priveşte sinuciderile, acestea, la închisoarea din Burrel erau dese, mai ales printre persoane lăsate singure dinadins, izolate în celule “disciplinare”. Aproape în fiecare celulă avuseseră loc sinucideri la barele de fier de la ferestre, iar pe scândurile celulei, cu câteva momente înaintea sinuciderii, condamnatul îşi scrisese numele şi data înfăptuirii actului sus menţionat. Această ultimă urmă am văzut-o la ambele celule în care am fost închis, iar din gura celorlalţi întemniţaţi am aflat că acelaşi lucru se întâmplase aproape în orice altă celulă. Această densitate de sinucideri în celule, care se considerau locurile cele mai supravegheate, nu putea fi explicată altfel, dacă avem în vedere absenţa acestui act la celelalte medii ale închisorii, respectiv eşuarea tentativelor de sinucidere datorită intervenţiei personalului închisorii, cum s-a întâmplat în cazul la care mă voi referi puţin mai târziu. Şi nici nu puteam să explic altfel interzicerea rămânerii singur în cameră, decât pentru a înlătura o eventuală fugă, deşi fuga care avusese loc doar o singură dată nu se petrecuse în condiţii de singurătate. S-ar putea însă ca fuga şi sinuciderea să constituie acelaşi lucru, dacă sinuciderea ar fi singurul mod posibil de a fugi. Mark Gjoka, sau Mark Shpendi, după cum vom vedea, din moment ce nu a reuşit să-şi pună capăt zilelor, s-a pus în căutarea fugii, apelând la meditări singuratice legate de necunoscutele fiinţei şi sensurile lor, ceea ce nu poate avea un sfârşit, sau, potrivit expresiei sale, este un sfârşit curgător, un drum care se deplasează, prefăcut în râu, aidoma fluviilor invizibile în mijlocul mării. Şi am impresia că prea lungile discuţii peripatetice din curtea de aerisire sunt imagini inevitabil palide ale meditărilor sale în singurătate. Şi, probabil, singurătatea era combătută în temniţa de la Burrel tocmai ca atare, ca o singurătate, aşa îmi spune interlocutorul meu, într-o zi cu soare şi cu zăpadă îngheţată, care scârţâia sub paşii noştri, la finele ultimei ierni din anul 1987. Abia ceruse ca întreg timpul pedepsei să şi-l petreacă în celulă, aşa cum erau ţinuţi, în condiţii ceva mai bune decât acele ale pedepsei disciplinare, câţiva închişi cu probleme psihice, sau alţii extrem de periculoşi, ale căror cuvinte nu trebuiau să fie auzite nici de către puşcăriaşii incorigibili. Lui Mark însă, nu i-a fost acceptată cererea. Probabil dat fiindcă încercase să se sinucidă. Dacă i-ar fi fost aprobată, urmam să meditez, fiindu-mi teamă de mine însumi, păşind în grabă printr-o străduţă întunecoasă din Cartierul Gotic, la Barcelona, poate urmărindu-i umbra, dacă i-ar fi fost luată în seamă cererea, aceasta ar fi fost confirmarea teribilă a explicaţiilor mele neconvingătoare, legate de substituirea lui Dumnezeu. Sau nu, putea fi chiar contrariul, adică refuzul acelei cereri, a unui om care a încercat să-şi ia viaţa, constituie dovada acestei substituiri. Aşa cum o dovedeşte şi lupta atât de insistentă dusă împotriva singurătăţii, pentru a te simţi tot timpul supravegheat. În orice caz, Mark Gjoka, sau Mark Shpendi, de data aceasta nu era în căutarea sinuciderii, aşa ceva nu urma să-o facă nici mai târziu, mai ales că în singurătate supravegherea era şi mai aspră. Aşadar, nu poţi afla de ce aceştia nu i-au îndeplinit dorinţa acestui om închis. Sau, probabil, şi lipsa unui motiv acceptabil constituie o substituire a lui Dumnezeu.
Sinuciderea rămasă în suspans, continuare
Iată şi încercarea lui Mark de a se sinucide. De câteva zile nu ieşise deloc pentru aerisire, pretinzând că este bolnav. Aceasta a durat până când gardianul, din neglijenţă, într-o după amiază, l-a lăsat să rămână singur în cameră, fără însoţitor. Medicul deţinut îi recomandase lui Mark să stea în pat. Şi nu întâmplător: Mark vomitase foarte des. Această lămurire mi-a oferit-o medicul Blerim Krasniqi, neîncercând să risipească vreo urmă de răspundere legată de tentativa de sinucidere. Blerim Krasniqi, medicul condamnat ca agent iugoslav la câţiva ani după ce fugise din Kosova pentru a cere azil politic în ţara unde albanezii trăiau liberi, iar Mark Gjoka, sau Mark Shpendi, aproape în aceeaşi zonă de graniţă, dar cu câţiva ani mai târziu, reuşise să fugă într-o direcţie opusă. De acolo, după o lună, oficialităţile iugoslave l-au trimis înapoi, conform unei înţelegeri secrete inter-guvernamentale, sau li s-a părut un element dubios. Deci, Blerim Krasniqi nu m-a minţit când mi-a mărturisit că Mark într-adevăr fusese bolnav. Şi nu aveam niciun motiv să nu-i dau crezare, dat fiindcă îl cunoscusem foarte bine şi l-am descris în amănunt într-o altă carte. Nu era în stare însă, să-mi explice dacă Mark îşi provocase singur vomatele, ca să stea în cameră, aşa cum a şi reuşit. Zile de-a rândul. Până când, într-o după amiază, a rămas singur. Gardianul, la un moment dat, avusese o îndoială, un fel de îngrijorare neclară şi de rău augur. Cel puţin aşa urma să-i mărturisească unui deţinut, făcând o autoconfesiune, aproape oftând, tremurat, imediat după ceea întâmplare. Ca în vis, începuse să păşească încet prin culoarul îngust, între deşert şi tăcere, înspre încăperea unde îl lăsase pe deţinutul bolnav, permiţându-i să rămână singur, fără nimeni alături. Probabil pe gardian îl chinuise sentimentul conştient sau inconştient al datoriei, sau, poate un soldat, din afară, de la turnul de pază de la incintă a închisorii, l-a anunţat pe gardian la telefon că undeva, la una dintre ferestruicile închisorii se zăreau nişte mişcări ciudate. În orice caz, gardianul se referă la o şübe, la o stare de chin, în timp ce avea o premoniţie rea, şi, iată, a ajuns la poartă. La încăperea din spatele ei, 6/3, se afla un deţinut; gardianul a lăsat deschisă ferestruica porţii, fără să-şi dea seama de ce, probabil ca la celulele de pedeapsă, unde deţinuţii stau închişi singuri şi în care ferestruicile porţilor, mai ales în cursul nopţii, de regulă, sunt lăsate deschise, deşi acum este zi, o zi tâmpită, posomorâtă, şi s-ar putea să fi avut un presentiment şi a lăsat deschisă ferestruica, acelaşi presentiment care l-a adus orbeşte la pragul acestei porţi. Şi, prin ferestruică, la fel ca în picturile flamande, în care fondul îndepărtat, peste un dreptunghi deschis constituie lucrul cel mai important, încă înainte de a-şi apropia ochiul la ferestruică, îl vede pe deţinut spânzurat de fiarele ferestruicii. Se grăbeşte să găsească, prin mulţimea cheilor, cheia potrivită pentru deschiderea porţii, a descuiat-o până la urmă, acum însă nu ştie ce să facă. Cel spânzurat încă n-a murit, iniţial gardianul nu izbuteşte să-i scoată sfoara din gât, fiindcă sinucigaşul a ocupat o poziţie prea dificilă, suindu-se deasupra scândurii puse peste şirul de saltele, la colţul cel mai apropiat al ferestruicii. Între-timp, gardianul se apleacă din răsputeri, ajungând până la omul spânzurat, de la ferestruică îl cheamă cu voce înaltă pe soldatul aflat la centura externă a turnului de pază. După aceea, coboară din pat, pune mâna pe picioarele spânzuratului şi îl ridică, îl lasă din nou în jos, urcând încă o dată până la pat, din nou cere ajutor, în gol, cel spânzurat încă nu a murit, se pare că a scăpat cu viaţa; au venit până la urmă alţi poliţişti, anunţaţi de soldatul de afară, gardianul şi-a pierdut noţiunea timpului şi echilibrul mintal, fără să-şi dea seama cât a durat acest coşmar. Este cutremurat, simte durere faţă acest deţinut, care a fost la un pas de capătul zilelor, în mod violent, dar, totodată ar fi vrut să-l bată, era cât pe aci să mă trimită să lucrez cu lopata la CAP, urma să-i mărturisească unuia. În orice caz, nu a trecut nicio săptămână şi gardianul n-a mai fost văzut prin ambianţele închisorii. Acest gardian nu ştia atunci că smulsese din ghearele morţii un om dotat cu o minte neobişnuită, n-avea de unde să ştie aşa ceva, dar nici nu a schimbat nimic în legătură cu viitorul destin al acestei minţi neobişnuite, care a continuat să fie la fel de necunoscută şi pierdută, ca şi cum să-şi fi dus sinuciderea la bun sfârşit.
Tăcere din nou
Puţină tăcere, cât o respiraţie în suspensie.
Echinocţiu şi R
În echinocţiul de primăvară, ziua se egalează cu noaptea, lumina – cu întunericul. Acelaşi lucru, sau inversul, se întâmplă cu echinocţiul de toamnă, noaptea se egalează cu ziua, întunericul – cu lumina. Efortul lui Mark Gjoka de a se sinucide coincide cu echinocţiul de primăvară, parcă pentru el viaţa s-a egalat cu moartea. Şi o atare coincidenţă îmi injectează teama cum că probabil acest efort s-ar repeta la echinocţiul de toamnă, care era peste câteva zile. Această frică prejudiciată îmi venea desigur de la teroarea ideii de sinucidere a omului cu care începusem să dialoghez, şi, cu atât mai mult, dat fiindcă celălalt co-suferind, cel care îmi vorbise la început, când mă aflam la cealaltă încăpere, despre Mark Gjoka sau Mark Shpendi, făcând legătura între tentativa acestuia de a-şi lua viaţa, şi o nevroză carcerală, o criză depresivă sau o depresiune neagră, îmi vorbise şi despre o fixaţie de fatalitate, care avea de a face cu echinocţiul, iar acesta din urmă era legată cu un calcul mistic al lui Mark, făcut imediat după ce a fost arestat. Potrivit acestui calcul, echinocţiul de primăvară din anul 1987, era reprezentat de ziua sau de noaptea ieşirii lui Mark din închisoare înainte de termen, iar această ieşire din închisoare nu a avut loc, cu atât mai mult că, între-timp, cu opt ani în urmă, el fusese condamnat din nou. Într-adevăr, celălalt deţinut nu înţelesese ce a vrut să spună Mark Gjoka de câte ori s-a referit la echinocţiile istoriei şi ale vieţii, lungi precum zilele şi nopţile neschimbate în cursul anotimpurilor, la poluri, toate acestea aveau în orice caz un sens alegoric, un fel de alegorie ce punea semnul întrebării asupra dialecticii, parodizând-o şi care nu avea legătură cu vreun calcul mistic. De altfel, nuanţa mistică putea fi prezentă, câtuşi de puţin, în vorbele sale, când intra, fără ezitare, în sferele astrofizicii, neavând nici cea mai mică legătură cu eliberarea lui din închisoare, exceptând faptul că aceste meditaţii cu voce reprezentau cumva câte o fugă, o scăpare. Şi, deoarece temniţa este locul schimbului de vise şi de aiureli, unde visul şi aiureala unuia pe neaşteptate devin ale altuia, celălalt deţinut, pe al cărui nume nu vreau să-l pomenesc, căci deja este o persoană publică foarte cunoscută în Albania, vrând-nevrând îi înhiba lui Mark propriile aiureli privind timpul eliberării din închisoare în urma vreunui eveniment politic important, înainte de termen, şi de două ori se apropiase el de ziua “precoce”, dar, în ambele cazuri, această zi fusese amânată, între-timp neavând loc nimic altceva, în afară de o a doua recondamnare a lui Mark, adică a treia condamnare. După două luni, în noiembrie 1987, au venit în vizită delegaţii de înalte oficialităţi vest-germane şi, puţin mai târziu, elene, iar mai apoi iarăşi personalităţi vest-germane, inclusiv vice-primministrul Genscher, respectiv premierul bavarez Franz Josef Straus, aproape jumătatea guvernului elen, din nou Genscher, toate fiind nişte vizite ciudate, toate într-o perioadă foarte scurtă. Mi-a fost teamă ca nu cumva pe celălalt deţinut urmau să-l condamne pentru a patra oară. Dar, iată că au trecut câteva luni şi nimic de acest gen nu s-a întâmplat, ba, dimpotrivă, din gura lui Blerim Krasniqi, care, în calitate de medic, avea dreptul să se întâlnească cu deţinuţi aflaţi la toate sectoarele închisorii, am auzit că întemniţatul sus menţionat făcuse de data asta doar nişte glume, spunând ici-colo, în prezenţa gardienilor, tovarăşul Genscher, fără să facă vreo asociere între delegaţiile străine pe de o parte şi eliberarea sa înainte de termen. Acestea însă, nu ar avea nici o legătură cauzală cu motivul unei a treia condamnări eventuale.
În ceea ce mă priveşte, încă nu intrasem la deţinuţii R, considerând aceasta ca pe ceva întru totul posibil, întâmplare pe care mi-o închipuiam într-un viitor atemporal, care, pare-se, este la fel ca pentru prima dată: dacă nu ţi se întâmplă, într-adevăr nu-ţi vine să crezi că şi tu vei avea parte de aşa ceva, aidoma multora, şi aşa cum ţi-ai imaginat-o pentru tine însuţi. După ce ai avut parte de ea, ţi se pare şi mai incredibil să se mai repete. Aşa s-ar putea să fi fost şi cu Mark, fără îndoială şi cu celălalt deţinut, care mereu îşi atribuia o zi de eliberare înainte de termen. La fel procedase şi cu Mark, explicând într-un fel şi tentativa lui Mark de a se sinucide. În orice caz, îmi era teamă că acesta urma să repete tentativa de sinucidere la echinocţiul de toamnă, la câteva zile după convorbirea sus citată, în cursul căreia i-am vorbit despre Walter Benjamin, nu însă şi despre sinuciderea lui Walter Benjamin. Nu-mi aduceam aminte unde auzisem că cel care a eşuat o dată la tentativa de a-şi lua viaţa, sau, mai precis, cel care a efectuat o sinucidere eşuată, nu mai repetă încercarea. Mai târziu, după ce am ieşit din închisoare, am citit diverse cărţi de psihologie, care spun că acest lucru este un fals. La vremea aceea, nu ştiam că Walter Benjamin fusese deja pregătit o dată să-şi ia viaţa, la un hotel din Nisa, în iulie 1932, după ce îşi scrisese testamentul, ba chiar anunţase într-un fel sau altul, prin scrisori, pe unele dintre cele mai apropiate persoane. Iar Mark Gjoka sau Mark Shpendi, la începutul primăverii anului 1987, a mers chiar mai departe, reuşind să retrăiască clipa interminabilă între viaţă şi moarte, prin trecerea bruscă de la lumină la neantul gol, iar apoi invers, fără intermediar, sau probabil prin intermediul imaginilor unei lumi îndepărtate compusă din vis, dar pe care imagini le uitai între-timp, imediat ce-ţi reveneai complet în fire, fie şi vag, pierdut. Lumina şi întunericul, viaţa şi moartea, se ciocnesc dur faţă în faţă – oglindiri bruşte şi reciproc opuse, tot rămânând împărţite şi egale în privinţa voinţei omului care comite o sinucidere eşuată. Poate că vreo mişcare intenţionat nepăsătoare la fereastră, în timpul legării sforii de fiarele, a atras atenţia soldatului din turnul de pază, care l-a anunţat prin telefon pe gardian. Sau, după alte supoziţii, trei fire de pânză, devenite codiţă, care pot ţine greutatea unui corp atârnat: lucrat cu răbdare, noaptea, chiar preţ de câteva nopţi în şir, a atras atenţia vreunuia dintre deţinuţi. Acesta fiind adormit pe jumătate, nu i-a dat importanţă. Iar celălalt continua, cu aceeaşi răbdare şi grijă, ca făşiile de pânză să fie cât mai bine unite, ca nodul să alunece şi să îi strângă cât mai puternic gâtul. Dar, deşi l-a uns bine cu săpun, ceva nu merge, împiedicând nodul să alunece până la capăt. El se opreşte undeva, la graniţa dintre viaţă şi moarte – o linie extrem de îngustă, sau o prăpastie interminabilă. Sau, după alte presupuneri, eforturile de sinucidere eşuată ascund nişte amănunte pe care nu ni le putem închipui şi care au determinat între-timp sfârşitul întâmplării, în aşa fel încât să ni se pară ca un sfârşit cu totul întâmplător. Probabil că este vorba de un pas înspre moarte, dar şi de întoarcere din lumea celor morţi, până când se realizează definitiv lipsa de întoarcere. Până la urmă însă, oricât de falsă ar fi supoziţia potrivit căreia sinuciderea nu se repetă, Mark Gjoka, sau Mark Shpendi, după eşuarea actului de sinucidere, efectuat şi totodată rămas în suspensie, n-avea să mai facă tentative de acest gen, nici la echinocţiul din toamna anului 1987, nici mai târziu.
Fantoma sau cauza
Chiar dacă nu m-aş fi temut că Mark ar potea repeta tentativa de a-şi lua viaţa peste câteva zile, tocmai de echinocţiul de toamnă, nu i-aş fi vorbit despre sinuciderea lui Walter Benjamin la Port Bou. Poate că aici intervine vreo altă frică de a mea, şi mai neagră, potrivit căreia înfăţişarea îndepărtată şi înceţoşată a lui Walter Benjamin crea un fel de mimetism firesc şi inevitabil aidoma asemănării destinelor a doi gemeni dintr-un basm vechi, sau ca o proorocire întunecată şi totodată captivantă prin soarta celuilalt. Ceea ce, într-adevăr, o presimţisem, în măsura în care premoniţiile rezultă a fi adevărate, în tăcerea interlocutorului meu, după ce-i vorbisem de alegoria lui Walter Benjamin legată de tabloul lui Paul Klee, sau aşa mi se pare acum, după ce, cu aproape un an mai târziu, îl visasem pe Walter Benjamin, când răsfoiam cărţi şi reviste noi sau vechi, găsind urme periodice ale vieţii şi ale morţii sale, precum şi de-a lungul continuităţii unei sinucideri rămase în suspensie. În orice caz, chiar şi fără aceste temeri, nu i-aş fi vorbit despre sinuciderea lui Walter Benjamin, nici în acea zi, şi nici în zilele, săptămânile şi lunile următoare, pur şi simplu pentru că el niciodată nu a pomenit de tentativa de a se sinucide, ba chiar şi la sinucidere în general nu s-a referit niciodată. Despre moarte, da, am vorbit. Şi s-ar putea ca, pornind de aici, prin această piesă a Weltanschauung-ului său, absolut eclectic, un soi de caleidoscop care cu greu poate fi numit Weltanschauung, la fel ca la frânturile unei oglinzi, pe care le vedem pieziş, transversal, şi care comunică între ele, plămădind un labirint de reflecţii, poate fi prinsă într-un fel vag partea invizibilă a sinuciderii care a fost descrisă mai sus. Astfel, departe de întrebările fără răspuns privind moartea, care aveau ca sistem de referinţă faimoasa zicală a lui Lucreţiu, din acea carte pe care interlocutorul meu o citise de câteva ori, fiind printre puţinele publicate, sau, mai precis, singura care trata probleme filozofice de această natură, deci zicala lui Lucreţiu, potrivit căreia când sunt eu, nu este moartea şi când este moartea, nu sunt eu, zicală ce duce din nou şi iarăşi spre cercetarea întrebărilor cine sunt eu sau ce sunt eu şi la întrebări legate de misterul fiinţei, departe de aceste întrebări fără răspuns şi departe de cele două experienţe ale lui în faţa a două procese judiciare şi în faţa eventualităţii de a fi condamnat la moarte, care, a posteriori, îl duceau spre închipuirea imposibilă a neantului, departe de toate acestea, deci, avea două vise. Şi trebuie să spun că gândirea figurată, aşa cum se întâmplă din când în când în vise, sau în descrierea lucrurilor, inclusiv în povestirea unui eveniment, era modul preferat de gândire a interlocutorului meu. Probabil şi acesta trezea acel sentiment firesc de afinitate sau de asemănare cu Walter Benjamin, lucru pe care l-am constatat din clipa în care i-am vorbit despre tabloul lui Paul Klee şi care avea să mă împiedice să vorbesc mai târziu despre Walter Benjamin. Dar, în ambele aceste vise, gândirea rămâne suspendată, la fel ca sinuciderea nerealizată a lui Mark Shpendi, sau Mark Gjoka, deci între bezna cuvintelor pronunţate şi strălucirea orbitoare a celor nerostite. Şi numai prin intuiţie, ca în ceaţă sau ca orbul în căutarea mâinilor, am fi putut atinge contururile şi formele morţii şi astfel, urmărindu-le, am putea ajunge pe partea invizibilă a sinuciderii sale. La cauză, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Sau la vagi semne polisemantice care exprimă lipsa cauzei sau prezenţa ei imposibil de a fi exprimată.
______________________________________________
* Se citeşte Marc Ghióka.
Bashkim Shehu (Başkím Şéhu), prozator, eseist şi scenarist albanez născut la Tirana în anul 1955, licenţiat în filologie, este unul dintre fiii lui Mehmet Shehu, prim ministru timp de trei decenii în Albania comunistă, găsit mort în condiții neelucidate în anul 1981. După damnarea lui Shehu ca poliagent, familia sa a fost distrusă nemilos, Bashkim fiind condamnat la 7 ani de închisoare pentru agitaţiune şi propagandă, suferind în cele mai rău famate lagăre ale dictaturii albaneze. Este autorul volumelor Toamna fricii, Cercul, Blestemul sau nefiinţa autorului, Spovedanie împreună cu un mormânt gol, Orfeu în Noul Zululand, Răscrucea şi hăurile, Moara ce înghiţea suflete, Şarpele şi alţi eroi, Ultima călătorie a lui Aga Ymer etc., unele premiate și traduse în mai multe limbi. Trăieşte la Barcelona.
