În limba română de Kopi Kyçyku
Librarium Haemus, 2007
… Când aruncau pe râul Sena cenuşa trupului său incinerat, urmând un ritm susţinut, ca sub bagheta celui mai cunoscut dirijor al vremii, brusc se auzi ecoul profund al clopotelor bisericilor dimprejur.
Tăceţi, clopotelor!
Nu aparţineţi bisericilor noastre!
Parcă se răzvrătiră fărâmiturile trupului său deja prefăcut în pulbere, pe care, fără milă şi pentru totdeauna, le înghiţea şi le mesteca apa necurată a râului…
***
Acesta nu era altceva decât o concluzie închipuită. Şi tot atât de dorită. Era unul dintre sfârşiturile posibile ale acelui drum, când pe neaşteptate, aidoma apariţiei unei păsări la fereastră, aidoma unei lacrimi de durere pe o batistă albă, se plămădise cea dintâi frază a povestirii, pe pagina albă a hârtiei virgine. Se întâmplase acolo, la spital, printre vocile infirmierelor ce-i chemau pe pacienţi la cabinete sau analize…
Nu! Acesta ar fi fost o soluţie înşelătoare.
O rotunjire rebelă şi răsturnată a unei povestiri întru totul dureroasă, ca să nu spunem tristă.
Ia naştere cu totul altundeva.
Cu patru ani în urmă.
Într-adevăr, un început neaşteptat, cu totul cazual în drumul lui Ndreu, care nu lua cu sine nimic neobişnuit.
Nimic necunoscut şi nici ireal.
***
Proprietarul unei agenţii turistice, în semn de recunoştinţă şi de stimă, într-una din zilele lui iunie i-a oferit lui Ndreu o călătorie gratuită. Spre una din cărările îndepărtate, unde se duceau autobuzele sale luxoase, şi spre culoarele înalte ale avioanelor închiriate.
Cu câtva timp în urmă, Ndreu, un viitor emigrant, îşi pregătise o emisiune documentară pentru Televiziunea din Prishtina (care deja fusese închisă pentru partea albaneză). Mai târziu, scrisese un reportaj de calitate despre munca bună şi în folosul neamului pe care o desfăşura această agenţie aflată în plin avânt şi cu o perspectivă excelentă. Reportajul apăruse în paginile unuia dintre săptămânalele, care, în condiţiile ocupaţiei şi a embargoului informaţional în Kosova, jucau şi rolul ziarelor. Erau un fel de compensaţie a lor.
Deocamdată, nu avem nici-un autobus în circulaţie.
În nicio destinaţie. În afară de o linie aeriene spre Bruxelles.
În fiecare sâmbătă.
Din moment ce voi trimite vreun autobus în orice destinaţie, vă voi chema.
Daţi-mi numărul de telefon! - îi spusese proprietarul agenţiei de călătorii.
Ndreu şi-a rumegat în tăcere supărarea. Şi-a închis-o în adâncul fiinţei sale.
În sufletul său.
Reieşea că eminentul publicist, reporterul şi comentatorul experimentat al Televiziunii din Prishtina, autorul miilor de documentare cu un spectru larg de teme, de motive şi spaţii geografice, nu era demn de un loc în avion.
Măcar la coada acestuia. Ar trebui aşadar să aştepte zile şi săptămâni, probabil şi luni de-a rândul, până la apariţia unui autobus.
Ca şi cum pentru săracul de Ndreu călătoria cu avionul să fi fost interzisă. Necunoscută şi absolut imposibilă.
Dar iată că, parcă într-o clipită, vremurile se schimbă. Mai repede decât îi trebuie să-şi schimbe haina înşelătoare într-o noapte de iarnă.
Odinioară, când reporterul-de-până-acum al Televiziunii din Prishtina umbla prin cerul întregii Europe şi al altor continente, proprietarul prosperei agenţiei cu siguranţă scotea oile la păscut prin păşunile nemărginite din Munţii Uscaţi sau se ocupa cu exploatarea lemnului: cu tăierea stejarului, a frasinului, a brazilor… a stejarilor ce nu-şi păstrau frunzele sau a acelora ce şi-le păstrau, şi cu care pantele munţilor noştri sunt extrem de bogate.
Necazul lui Ndreu, gata să devină lacrimă, a fost întrerupt tocmai de proprietar, care l-a invitat ca, la data de întâi iulie, în zori, să se prezinte în faţa agenţiei din Prishtina, care ocupa încăperile luxoase ale clădirii somptuoase a unei bănci imense ce domnea peste o bună parte a oraşului. Era clădirea unei foste bănci, a unei foste republici, care deja îşi câştigase independenţa devenind stat aparte. Ferice de ea.
***
În momentul despărţirii acolo la colţul străzii, viitorul emigrant a simţit ceva neplăcut.
Un soi de responsabilitate şi de muşcare sălbatică.
Un fel de rană incurabilă din cauza vinovăţiei eventuale, repetate de două ori: prima dată prin pregătirea emisiunii, a doua oară prin scrierea şi publicarea în revistă a amplului reportaj dedicat acestei agenţii. Era gata să se întoarcă înapoi cu paşi iuţi. Să-i blocheze drumul şi să-i sară în gât acelui individ mărunt. Ca să-i înfigă în piept fraza pe care o avea în vârful limbii şi anume :
- Nu, domnule patron, nu pot să accept invitaţia dumneavoastră! Vă mulţumesc. Voi îi sugeţi omului nostru, fratelui şi surorii noastre până şi ultima picătură de sânge în schimbul unui biet bilet. Nu vreau să mă onoraţi!
Nu vreau să mă murdăriţi şi să-mi lipiţi o pată neagră în biografie, în etica morală şi profesională.
Dar în timp ce Ndreu se zbătea în arena dilemelor, pe crucea ei, patronul plecase cu paşi grăbiţi spre agenţie, ca să pândească mişcările concurenţei. În nesfârşitele eforturi de a fi primul şi singurul în domeniu, articolele publicate în ziare, precum şi emisiunile radiotelevizate îi erau de mare folos patronului. Numărul agenţiilor lipsite de turişti (din nefericire, Kosova niciodată nu a avut turism), crescuse atât de mult, încât, la un moment dat, friza ridicolul. Grotescul.
Normal: mai multe agenţii de turism, decât turişti.
După cum s-a văzut mai târziu, majoritatea acestor agenţii se înfiinţase pe spinarea marii nenorociri naţionale. În afară de ocrotirea măruntelor interese materiale, agenţiile lucraseră necontenit, fără odihnă, zi şi noapte, în favoarea duşmanului!!! – precum insista mereu concurenţa. Golirea ţinuturilor noastre etnice era un fenomen generalizat. Dureroasă această imagine ciudată, în timp ce în periferia Europei erau trimişi mii şi mii de albanezi în vârstă fragedă.
Era acesta o mană picată din cer pentru sângerosul cotropitor.
***
Zilele şi nopţile lui iunie îşi mâncaseră mălaiul schimbării, cum s-ar zice; ce forţă, fie şi supranaturală, putea opri cursul vremii?) dar ziua, mai exact: dimineaţa de 1 iulie 1992… abia se năştea.
Ultima zi a lunii iunie fu prea grea. Însuşi aerul era greoi. Aidoma plumbului. Parcă era însărcinat cu plumb. Parcă înnodat în fum şi ceaţă. Cu o zăpuşeală înecăcioasă. Ameninţând cu spargerea cerului. Ciocnire de ceţi cu explozii triste… Un fel de alarmă atmosferică: vin acum, vă distrug în câteva clipe.
Cine ştie?!
Toată această zăpăceală, fără nicio finalitate, cu excepţia unor tremurări şi clocote interne, care năvăleau şi se scurgeau prin canale necunoscute, adânci şi invizibile, parcă îi furau nu numai frumuseţea, ci şi deranjul eventual, aşteptării zorilor noii zile, gătite pentru un lung drum spre inima Europei visate.
Cum se poate, chiar cum se poate să fiu atât de inert. Complet nemişcat. Ca un mort încremenit. Aceste întrebări şi-a pus Ndreu, adăugând: “când se ştie că sunt un călător nesătul, un lacom incorijibil al călătoriilor, fie ele lungi sau scurte, apropiate sau îndepărtate!”
Noaptea îi scurta zilei picioarele.
În bezna ei se aruncă şi se înecă totul. Parcă lumea fuse tăiată din rădăcini cu fierăstrăul şi se scufundă în întuneric. Rămâne acolo. Atunci se şterg urmele. Dispar formele. Formele zilei se transformă în frânturi de noapte. Poate că nici culorile să nu mai fie aceleaşi. Esenţiala culoare a zilei este diferită de cea a nopţii.
***
Această noapte era învelită într-un negru mai pronunţat decât era orice altă noapte obişnuită de vară. Odată cu tăcerea nopţii, Ndreu primi şi propria tăcere. Înţepenit în partea întunecată a acelei tăceri. Parcă o pliase împreună cu valiza. Cu haine şi alte lucruri indispensabile oricărei călătorii, dacă ar fi fost cazul.
Avu grijă să nu uite câteva lucruri mărunte, săpun şi pastă de ras, un săpun, o pastă de dinţi, o oglindă foarte mică, o foarfecă tot atât de mică, o unghieră, o perie de dinţi, o sticluţă de parfum…
Acel „sac” îndesat cu mărunţişuri semăna cu un mânz, cu un măgăruş sau pui de găină, care se strecoară undeva în spaţiul valizei, ranchiunos şi încăpăţânat precum copilul ce vrea să-şi manifeste cu orice preţ şi mijloc importanţa sa de neînlăturat. Iar când valiza alunecă printre genunchi, eşti aproape de plecare, eşti deja pe drum. Cât de înţeleaptă se arată vechea noastră zicală: Această treabă nu este ştiută niciodată; omul poate afla când porneşte, dar în nici un caz nu-şi poate da seama când se va întoarce…
Începerea unei călătorii, scurtă sau lungă, este o despărţire. Este o des-prindere. Este o groapă. O goliciune. Chiar şi atunci când te îndrepţi spre o bucurie făgăduită.
Cele mai triste sunt călătoriile lipsite de scop, fără o limită cunoscută, aşa cum era şi cazul lui. Adică al lui Ndreu.
Viitorul emigrant ştia că avionul urma să-l ducă la Bruxelles. Doar atât.
Aşa se scria pe biletul, deja primit, pe care îl ţinea în buzunar. Cu dată precisă, cu zi precisă, cu oră precisă…
Dar de ce tocmai la Bruxelles?
Dar de ce în altă parte?
Fie mai aproape, fie şi mai departe.
De ce, oare, la Bruxelles?
Acolo n-avea nici un prieten.
Nici-o cunoştinţă.
Nici oraşul nu-i era cunoscut.
Ce mai conta că, o dată în viaţă, petrecuse acolo o jumătate de zi? Exact atâta timp cât îţi trebuie ca să atingi cu inima exilul şi chinul pe care el ţi-l aduce: „în surâsul tău, pribeagule / se adună picături de lacrimi fierbinţi / şi niciodată mai devreme / în viaţă despărţiţi / nu vezi îmbrăţişare mai sălbatică / între bucuria şi lacrima unei zile / aici la Bruxelles…” – astfel apucase şi închisese în inimă Ndreu, în acea clipă fugară clipă a lui iunie, în vara anului 1980. Dar ce o mai fi şi asta, când o jumătate de zi nu-ţi ajunge nici să te plimbi prin Klina sau Vushtrria, prin Deçan sau Skënderaj[1].
Aşadar, de ce drumul îl ducea tocmai la Bruxelles?
Pesemne că asta era dorinţa şi pofta patronului, al proprietarului liniilor cerului.
Iată şi o amărăciune în plus pentru Ndreu, care era cât pe aici să i se închine ultimei nopţi de iunie, înaintea marelui drum spre Bruxelles. Spre cel de-al doilea Paris (ca frumuseţe), cum se spune deseori despre acest oraş.
***
Viitorul pribeag se întinse în pat. Cotropit de un freamăt aproape necunoscut.
Aşa ceva nu simţise nici în noaptea nunţii.
În acea noapte îşi iubise femeia mai mult şi mai puternic decât o iubise ani de-a rândul laolaltă. Inimaginabil de lungi i se părură clipele petrecute în baie, unde femeia intrase pentru a se farda. Curată, proaspătă, învelită într-o mireasmă rafinată şi invizibilă, ea îl îmbrăţişase ca şi cum ar fi întâia oară. Toată setea, cu buzele făcute scrum, s-au contopit în dorinţă, pentru a vedea în lumina veiozei nuditatea ei. Parcă din acel act de noapte, acolo, pe patul matrimonial, îşi aduna luminile unei iubiri. De o viaţă întreagă. De o singură viaţă, irepetabilă.
Aşa, în acea înflăcărare, cu frumuseţea ei, când, lucru ciudat, îi părea mai frumoasă decât toate nopţile create de cei mai mari pictori din istoria artei, el era mistuit de dorinţa profundă ca acea imagine să capete nemurire. Eternitatea. Veşnicia. Numai ochii-şi dădeau seama. Doar privirea se putea adânci în săgeţile înflăcărate. Nici mâinile, nici buzele, nici alte membre ale corpului nu mai aveau puterea să se mişte, să acţioneze. Ba chiar şi ochii îngheţaseră. Privirea găsise un punct cardinal în acel univers. Un semn deasupra sânului înmugurit. Printre sâni. În vârtejul buricului.
Liniştea îşi întinsese regatul peste tot. Peste tăcerea clipei.
Ndreu înfrunta bătăi ispititoare de inimă.
Pentru un vers ţintaş.
Pentru un epitalam.
Pentru un recviem.
Pentru ceva liniştit. Mărunt. Modest, dar şi mare şi subit.
Era puterea divină a luminii, care îngropa noaptea în miez de noapte, când asupra trupului ei izvorî şi se revărsă acel păr-lumină. Focalizat şi adunat precum razele soarelui străbătând un diamant. Sau poate fusese fost vraja nopţii fără margini, deoarece el nimic nu mai putea primi înapoi din acele frumuseţi întinse în faţa lui.
***
Frumuseţea se dezvăluie doar o singură dată.
Ca un trăsnet.
Pe neaşteptate, fără să-ţi dai seama.
Ca să nu moară niciodată.
Înghiţit de balta nopţii lui iunie, care ar trebui să fie o oarecare noapte de iunie, Ndreu începu a prinde descifrarea tainei: lumină (de zi) şi beznă (de noapte).
Erau mii şi mii de posibilităţi de a interpreta şi de a tâlcui acel binom ce pare să se ivească întâmplător. Filosofic privind lucrurile, Ndreu ajunse la concluzia pe cât de simplă, pe atât şi de exactă cum că: ziua fără iubire este o noapte întunecată / noaptea întru iubire este o zi veşnic însorită.
Oare chiar astfel se întipări în gândul lui această veche mărturisire?
***
Cu totul pe neaşteptate, fără a-şi dea seama, din străfunduri, parcă eliberat de nişte cătuşe d'ale închisorilor medievale, se simţi pătruns de o putere de leu. De dragon. O putere necunoscută, parcă împrumutată din cel de-al şaptelea cer. Tot ceea ce văzuse odinioară, reveni înzecit şi limpezit. Îşi dori ca toate izvoarele setei să secătuiască. Să-şi poată aduna toate magiile acelor izvoare. Să pătrundă în ea cu trup cu tot. Să se adăpostească în sufletul ei. Acolo, în ea, în fiinţa ei. Acolo, unde nu-l poate găsi nimeni. Nici drumul de mâine spre Bruxelles (de ce la Bruxelles?) să nu-l poată găsi. Să se ascundă acolo şi să nu mai iasă niciodată. Mişcările ritmice ale buricului, ce seamănă cu chipul omului, îi legănau ca şi cum ar vrea să deschidă pântecele ei şi să-l primească pe Ndreu înăuntru.
Ea rămăsese stupefiată. De unde atâta foc?! Atâta avânt. Atâta patimă debordantă. De unde acea sete de apropiere. Aceasta parcă o purtase într-o altă lume. Într-o lume îndepărtată şi apropiată? Necunoscută, fireşte.
Tăcerea densă se lipise de trupul ei mistuit, chiar de pereţii. De mintea ei stupefiată.
Ba mai mult de atât: îmi doresc să mor pentru tine.
Sub tine.
În tine.
Deasupra ta.
Mâine voi fi pe drum şi, oh, ce dor îmi va fi de tine - spusese el cu voce tare, parcă mânat de vârtejul unui delir, şi din nou, cu un avânt şi o putere cutremurătoare, reluase iubirea. Cu nişte deschideri ce puteau fi primele şi ultimele din viaţa lui. „Îmi va fi dor…oh, cât de mult mă va arde dorul, oh, cât de mult…!”
În urma suspinelor adânci de plânset, vocea lui Ndreu se topise în bezna deasă.
Nu mai avea timp, nici măcar o singură secundă pentru o singură fărâmitură de somn.
După atâta ispită, după atâta avânt şi explozie vulcanică, parcă i se topiseră vertebrele şirei spinării.
***
Clipa drumeţie rodea secunda, făcând din frânturile timpului mii de alte frânturi mai mărunte…
Ndreu îşi luă valiza pregătită la timp. Îşi controlă de câteva ori buzunarele: biletul, paşaportul… tot ceea ce era indispensabil pentru drum…
Încă o dată gândi că acel indispensabil sau necesar, ca un puişor, doarme în pântecul valizei…
Noaptea este pe picior de a se despărţi de zi.
El trebuia să se despartă (pentru câtă vreme: câte secunde, câte ore, câte zile, câte luni, câţi ani… pentru totdeauna!!!) de iubită, de soţie.
A îmbrăţişat-o.
Nu ca de obicei în astfel de ocazii.
Era o cu totul altă îmbrăţişare.
Necunoscută.
Originală.
Irepetabilă, desigur.
Şi-a luat femeia în braţe.
O strânse tare de tot. I-a supt buzele. A strâns-o cu o putere necunoscută. Parcă şi-a tipărit-o pe propriul trup. Parcă intenţiona să înnoade trupul ei de al său. Aidoma unui tatuaj, vroia ca silueta ei s-o lipească pe trupul său. Pentru a-o lua cu sine toată. Liniile ei desenate în corpul, în inima, în sângele său…
***
Se îndreptă spre ieşirea din apartament.
Băieţeii, cei doi băieţi albiţi de angoasă, parcă făcuţi din fir de mătase sau de bumbac, nu i-a atins deloc. I-a lăsat să doarmă şi să crească în somnul dulce al dimineţii primăvăratice. Nici nu se apropie de pătuţurile lor. La noi nu există obiceiul de a te uita la cel ce doarme. Cu atât mai puţin la două fiinţe fragede. S-ar putea să-i atace deochiul.
Ndreu coborî încet pe scările clădirii în care locuia. Paşii săi grei produceau o tăcere surdă.
Când trecu pe partea dreaptă a şoselei, care ducea la locul de întâlnire în faţa agenţiei, Ea apăru pe balcon, îmbrăcată într-o cămaşă strălucitoare de noapte, ca un fluture sau îngeraş căzut din cerurile fără margini. Învelită în acea haină albă, semănând cu un înger, plămădită din spuma laptelui ceresc. Parcă desprinsă din visul alb al nopţii de vară. Atât de albă şi de nobilă poate fi numai soţia-mamă, care a adus în viaţă fructele noii vieţi, pe care le poartă în sân. Le nutreşte cu laptele alb şi le creşte pentru a dărui vieţii florile albe.
***
Cu o mână uşor ridicată, ea nu a pronunţat obişnuita urare de drum bun şi noroc! Dar ca şi cum i-ar aluneca prin mână ceva transparent, ca şi cum i s-ar sfărâma în mii de fragmente ce nu pot fi lipite niciodată, i-a spus:
- Nu uita că astăzi este zi de înmormântare.
Acest mesaj ea nu-l rosti, ci parcă-l smulse din fiinţă, în grabă, ca prin dinţi. L-a scuipat, l-a tuşit?
Şi dispăru îngândurată în ceaţă.
Ca fluturaşul când îşi lasă aripile peste o floare.
Dispăruse brusc, eschivându-se privirii lui. Acolo jos. S-a scufundat în neguri, fiindcă nici ea nu ştia dacă dorea sau nu ca acel mesaj, doar de aducere aminte, trebuia să-i fie neapărat vărsată lui în ureche. Este adevărat că vorba amară omoară (de) departe şi loveşte adânc.
Ndreu îşi aduse aminte de dureroasa moarte a surorii sale mai mari.
Era tocmai ziua înmormântării ei.
El nu se opri
Îşi urmă drumul. Direcţia acelui drum îi păru şi mai nedeterminată.
Se încurcă în ghemul parcă din sârmă ghimpată a dilemei: astăzi este o zi de călătorie sau o zi de înmormântare?!
Una sau alta? Probabil ambele.
Şi-a continuat drumul, s-ar zice urmând mai degrabă instinctul.
Se ducea acolo unde îl trimiteau picioarele.
Îndată a vrut să se elibereze de valiză. I s-a părut grea, parcă îndesată cu plumb. Greutatea ei îl vlăguise. Zici că nu avusese în mâini o valiză micuţă, cu foarte puţine lucruri. Parcă acea valiză se transformase în sicriu. Purtând trupul surorii lui înăuntru. Acum era nevoie de patru inşi pentru a transporta acea valiză-casă de moarte.
Aşa, sub greutatea apăsătoare a coşciugului, Ndreu păşea învăluit în bezna zorilor ce întârziau să devină ziuă.
Tot ceea ce a făcut mai târziu, de-a lungul acelui drum, fu mai degrabă călăuzit de instinct, decât de raţiune.
***
Adunătura oamenilor în faţa agenţiei nu se putea citi clar. Erau, oare, călători, sau participanţi la o înmormântare. Poate erau consătenii săi?
Plânsete şi jale în acea dimineaţă în jurul autobusului. Ca de obicei în astfel de ocazii. Mai ales atunci când spre destinaţii îndepărtate sunt conduşi cei mai dragi. Se ştie că pleacă, nu se ştie când şi dacă se mai întorc. Cărările acestor drumuri fără întoarcere, cursurile acestor râuri, neamul nostru le cunoaşte bine. Parcă le ştie pe de rost. De aceea acolo, în piaţă, sub umbra greoaie a unei bănci străine, în inima Prishtinei, lângă una dintre nenumăratele agenţii de turism, era mare gălăgie. Această imagine, în loc să trezească veselie şi încântare, aşa cum se cuvine în preajma unor călătorii, era tristă, plină de lacrimi şi gemete. Ca-ntr-o zi de înmormântare, de doliu.
Şi, într-adevăr, astăzi era zi de doliu. Fraza asta se înfipse în capul lui. În capul adormit. Chiar şi umplerea rapidă a autobuzului cu călători, pornirea, zgomotele şi zumzetul oamenilor, îi amintiră un drum spre cimitir. Deloc altfel.
Când autobuzul sosi la aeroport, Ndreu avu impresia că se afla la cimitir.
Nicăieri altundeva
Iar acum, când soarele deja răspândise razele primei zile de iulie, era conştient doar de un amănunt, de un detaliu, care, oricât de mic ar fi, era foarte important în tradiţia strămoşească, adică: ziua însorită la înmormântare este un dar de la Dumnezeu, pentru cel mort, precum şi pentru rudele ce-l conduc pe ultimul drum.
O zi binecuvântată. Binecuvântată pentru viaţa stinsă. Pentru sufletul trecut. De la trecătoare la drumul vieţii mortuare. Acest adevăr, care trăieşte atât de mult, trebuie să aibă esenţă vie de mărturie înlăuntrul său. În acea stare neutră, în care se afla, încremenit de inerţie sau de valul fugii celorlalţi călători, Ndreu se mută fulgerător, sau se trezi în interiorul unui alt autobuz. Mult mai mare. Mult mai solemn şi cu un design (arhitectonic şi scenografic) diferit, care în câteva clipe urma să se transforme într-o pasăre…
Prima zgârietură în suflet, întâia vărsare de otravă, îndurerarea rănii străvechi, ce nu se ştie unde şi când va avea un leac, un sfârşit, avură loc aproape la început de drum. De la Prishtina până acolo, la Hanul lui Elez, până la prima graniţă între albanezi, dincoace şi dincolo, sub supravegherea riguroasă şi angoasantă a grănicerilor macedoneni, poţi ajunge fără a fuma o ţigară. În acea dimineaţă însorită şi frumoasă a primei zile de iulie, vameşii macedoneni se arătară extrem de duri. Ei nu permiteau ca nici musca, nici fluturele, nici vreo altă pasăre mică de pe cer, să treacă pragul ce îi desparte pe albanezi între ei. În acea graniţă, la acel punct de trecere, punct de amărăciune şi tristeţe, toţi călătorii erau albanezi. Toţi erau preocupaţi. Palizi. O turmă de cadavre. Cu frica de vameşii şi de poliţiştii care fac tot soiul de glume proaste pe seama albanezilor, provocându-i şi jignindu-i în cele mai josnice maniere. Deşi n-avea nici un sfanţ în buzunar, deşi documentul său de călătorie era în regulă, deşi n-avea mai mult decât un pachet de ţigări şi un chibrit, Doamne fereşte: nici un narcotic sau arme, sau ceva de genul ăsta, deci: neavând nimic altceva în afara sufletului şi a cămăşii, ca mai mereu când trebuie trecută graniţa oriunde ea este supravegheată de străini inflexibili, Ndreu simţea în acea zi, cine ştie de ce, nişte dureri produse de teamă, dureri mai mari decât altă dată. Teama fu întărită de patronul agenţiei de turism, căruia spaima îi intrase până în măduva oaselor. Nici el, credeţi-mă, nu avea mai mult decât trei-patru sute de mărci, dar era să se pişe pe el de spaimă. Aceasta se vedea în ochii lui, deja de altă culoare. I se vedea şi în buzele ce-i se tremurau ca o pană în apă. I se vedea în mâinile ce abia izbuteau să ţină ţigara. Acele trei-patru sute de mărci l-au făcut să creadă că o putea păţi mai râu decât cu trei-patru sute de kalaşnikoave sau trei-patru sute de kilograme de heroină. Carlo Escobar sau oricare alt traficant de droguri în cantităţi şi calităţi mai „grele”, nu s-ar fi speriat atâta, chiar dacă ar fi văzut de zece ori mai multe coloane de poliţişti, specialişti în aceste treburi. Acea teamă, acea panică generalizată, care domnea peste toţi călătorii, putea să te facă să cobori din autobuz, să cazi în genunchi şi, cu lacrimi şi gemete, să săruţi pământul patriei cu evlavie şi să juri că niciodată nu vei ieşi din graniţele sale înainte de a fi eliberat o dată pentru totdeauna de cercurile fierbinţi ale graniţei albanezo-albaneze, care, dincoace şi dincolo, este păzită şi supravegheată de nişte duşmani sălbatici.
Acum însă, chiar dacă ţi-ai fi dorit, nu mai puteai face nimic. Cu toţii eram în mâinile poliţiei şi ale vameşilor macedoneni. Chiar şi cea mai mică încercare era inutilă şi putea avea consecinţe fatale nu numai pentru rebel, ci şi pentru toţi ceilalţi.
Început cu suspiciuni şi dileme, urmat tot de suspiciuni, de dileme şi dureri încă mai ascuţite continua acel drum. În orice caz, chiar dacă drumul ar fi mai anevoios sau mai bun decât îndoiala şi durerea, tot avea să aibă un sfârşit. Inclusiv pentru Ndreu şi pentru ceilalţi cu soartă asemănătoare. Dar drumul tristeţilor nu se sfârşea acolo. În comparaţie cu hanul lui Elez, trecerea graniţei dintre Macedonia şi Bulgaria era o floare la ureche şi chiar o floare de lumină. Când vezi cu dincoace stau poliţişti şi vameşi macedoneni, iar în partea cealaltă - poliţişti şi vameşi bulgari, eşti cuprins dintr-o dată de gustul minunii. Cel puţin nu mai simţi nicio ranchiună. Pătruns de acest sentiment, drumul continuă mai departe.
Spre Bulgaria.
***
Spre Aeroportul din Sofia.
Da, aeroportul acestei ţări balcanice îşi exprimase promptitudinea şi „generozitatea şi ospitalitatea” de a sări în ajutorul albanezilor din Kosova, ca ei să-şi poată părăsi cât mai repede şi în grabă locul de naştere, să-şi lase tărâmurile etnice, să-şi lase vetrele seculare şi, cu cât mai repede, cu atât mai bine, să se răspândească în diferite colţuri ale Europei şi ale lumii. În speranţa că nu se vor mai întoarce niciodată. Că se vor asimila şi vor dispărea complet. Aceste drumeţii, iniţial nu atât de masive şi oarecum discrete, erau debutul dislocărilor noastre biblice, ce urmau să se intensifice mai apoi. Tragedia se înfăptuia pentru că astfel o concepeau, o doreau şi o visau cei ce nu ne vroiau în lume, nici în viaţă, nici în moarte.
Aeroportul din Sofia semăna unui mare stadion de fotbal, în momentul în care mii şi mii de microbişti aşteaptă începerea duelului între cele mai renumite echipe din lume. Ba chiar mai mult decât atât. Aeroportul din Sofia părea ca o mare arenă olimpică, sau o mare piaţă. Toţi acei oameni, adunaţi acolo, toţi, fără nici-o excepţie, erau albanezi din Kosova. Cu toţii se îndreptau spre pribegie. Mai rău era faptul că, printre ei se aflau şi persoane ce nu aveau nicio destinaţie precisă. Doar să plece. Să scape de jugul şi violenţa pe care duşmanul le exercita asupra fiinţei noastre cu o intensitate crescândă, mai ales de-a lungul ultimului deceniu. Amărăciunea te dobora când se ştie că acest aeroport nu era singurul care îi făcea neamului nostru un serviciu „atât de bun şi nobil”. Porturi, strâmtori, gropi şi prăpăstii de acest gen erau mai multe, peste tot. Mâhnirea te zdrobea când se ştie că această imagine nu era una singură. Sau un caz aparte. Când se ştie că se repetă în fiecare zi.
***
Când avionul a tunat din adâncuri, ca o fiară muşcată în inimă, absorbind în propriul zgomot spaţiul între pământ şi cer, totul se văzu limpede. Acolo jos era un codru încoronat de castani seculari. O muşcătură în pământ. În jurul ei: numeroşi oameni. Multe capete acoperite cu căciuli albe. Acea muşcătură, după câteva clipe, va răpi şi va înghiţi trupul surorii mele. Ţărâna urma să topească în sânul ei trupul obosit de un drum lung şi prelungit de o viaţă sărăcăcioasă. Sub pământ, drumul surorii mele avea să se prelungească, să devină mai apăsător, fiindcă lipsea permanent lumina. Ca lipsa de aer. Ce altceva? Orice alt lucru este de prisos, inutil, netrebuincios şi nu-i este de folos nimănui.
***
Mişcările stewardeselor, cam timide până când, prin gesturi bine exercitate, explicau ce trebuie făcut şi cum trebuie acţionat în caz de pericol: aidoma unui mixaj de film, se amestecau şi se învăluiau de mişcările rapide ale groparilor şi ale rudelor, când se repezeau ca ţărâna să acopere cât mai bine sicriul.
În clipa aceea, Ndreu îşi aduse aminte de două vechi porunci bătrâneşti, care, probabil, nu ne aparţin numai nouă: coşciugul trebuie să fie transportat pe umeri de un număr cât mai mare de oameni, ca ultimul drum al defunctului să fie cât mai uşor, iar cea de-a doua: sicriul trebuie să fie acoperit cât mai repede, de cât mai multe mâini. Ca celui mort să-i fie ţărâna uşoară. Fie că erau doar ale noastre aceste porunci, fie că aparţineau şi altora, reprezentau treptele unei nobile înţelepciuni şi, ca atare, trebuiau păstrate, respectate şi aplicate. Erau clipe prielnice îngândurării, când Ndreu începu să mediteze asupra obiceiului de înmormântare la noi. Nu este deloc solemn, îşi spuse cam supărat. Şi este adevărat. Din nefericire. Timpul înmormântării surorii sale mai mari, care dusese o viaţă grea, Ndreu îndrăzni să-l gândească, să şi-l imagineze şi să-l conceapă la fel ca şi cum şirul imaginilor s-ar fi scurs într-unul din filmele bune ale aşa-zisei „şcoli englezeşti”. Înmormântarea surorii, acolo jos, printre castanii seculari, se derula exact ca în acele filme, construite şi realizate după scenarii literare de calitate. Fiecare-şi închipuia ultima clipă într-un mod propriu.
Ultima ultimelor, cum s-ar zice. Capătul drumului de viaţă, a omului. Când îşi aduse aminte de ceremoniile de înmormântare ale pisicilor şi ale câinilor bogătaşilor de la Londra, Paris şi din alte spaţii îngrijite de confortul excesiv, lui Ndreu i se făcu un nod în gât, un ghem de sfoară.
Vai, de-aş fi acolo jos, măcar pentru a arunca o floare la mormântul ei! – încercă el să-şi alunge mâhnirea.
***
Plimbarea prin acest oraş (Sofia) – care cândva, nu cu mult timp în urmă – ne părea foarte îndepărtat şi imens, îi şopti să lase deoparte amărăciunile produse de această ţară, dacă nu vecină în sensul propriu-zis al cuvântului, atunci destul de apropiată (probabil peste tot şi totdeauna se întâmplă la fel între statele vecine şi apropiate!), şi să considere că se află pe un pământ primitor şi chiar apropiat. Ca printr-un fum de legendă vizualiză umbletul scriitorilor, în special al renascentiştilor albanezi, dar şi a altora, importanţi pentru cultura şi arta noastră în general, care desfăşurară la Sofia activităţi deosebite. Acolo văzuseră lumina zilei numeroase ziare şi reviste ale noastre. Activităţi culturale. Politice. Într-una din bisericile din Sofia, marele Fan Noli al nostru ţinuse o slujbă în limba albaneză. În timpurile moderne, numeroşi intelectuali albanezi studiaseră aici şi se specializaseră în diverse domenii. În economie, în agricultură, dar şi în arte şi în literatură. Îşi aminti că, de-a lungul ultimului deceniu, numărul albanezilor proveniţi din Kosova, crescuse mult în oraşul Sofia. Asta se întâmplase datorită strângerii insuportabile a cercurilor de înrobire dimprejurul fiinţei noastre. O tiranie nemaivăzută, necunoscută de istoria nouă a omenirii, impusese o altă luptă: lupta pentru supravieţuire.
Şi Sofia, cu problemele ei, devenise pentru albanezi o lume occidentală provizorie, ca o compensaţie a acesteia din urmă, aflându-se la mijlocul drumului între Kosova şi Turcia. Că numărul albanezilor kosovari în acest oraş era considerabil, se putea vedea la aeroport, unde puteai jura că autobuzul sosise nu altundeva, ci la Rinas (ca să nu spunem la Slatina, dat fiindcă acesta din urmă niciodată n-a fost un aeroport albanez în sensul adevărat al cuvântului). Călătorii are poposeau acolo, venind din Prishtina, se pierdeau în timp şi spaţiu aşa cum se pierde apa unei linguri în mare.
***
Atmosfera în Aeroportul Sofiei, în acea primă zi de iulie, era cât se poate de vie. Vie şi zgomotoasă o făcea numărul mare de albanezi, imediat după ce cuceriseră spaţiul respectiv. Se simţeau în spaţiul propriu. Numărul de călători era egal cu cel al persoanelor care-şi luau rămas-bun sau îi întâmpinau. Fie printre cei ce-îşi luau rămas bun, fie printre cei ce-i întâmpinau pe proaspeţii sosiţi, se găseau mulţi albanezi stabiliţi mai de mult la Sofia sau în alte părţi din Bulgaria. Ei se deosebeau de ceilalţi. Erau mai dezinvolţi şi mai acomodaţi, ca şi cum s-ar afla la ei acasă. Se adresau unul altuia cu voce tare. Circulau liber în spaţiul aeroportului, ca în propria curte. Pronunţau vreun cuvânt în limba ţării gazdă şi le spuneau fără ezitare pe nume vameşilor şi poliţiştilor… Pornind de la această apropiere şi circulaţie avântată, de la această apropiere şi legătură între două popoare, oricât de impuse ar fi ele, se legaseră anumite prietenii. Aceasta îţi aducea aminte de un caz despre care atunci scriseseră şi ziarele. Un locuitor al Sofiei ascultă la auto-radio ştirea potrivit căreia un albanez din Kosova, identificat, îşi pierduse viaţa într-un grav accident de circulaţie în străzile capitalei bulgare şi cadavrul său se afla deja în camera de morgă a spitalului. Sofianul îşi îndreaptă maşina spre spital. Pe victimă o cunoştea fiindcă, de câte ori venea din Kosova, stătea în gazdă în casa aceleiaşi familii. Se duse rapid la morgă. Privise atent cadavrul albanezului accidentat. Ridicase coperta şi văzuse chipul care îi era atât de cunoscut. Stătuse o ţâră lângă el. Ceva i se părea ciudat. O mişcare uşoară. Ca o revelaţie. Fără să-şi piardă timpul, alarmase îngrijitorii defuncţilor de la morgă. Aceştia i-au alarmat pe infirmieri, iar aceştia din urmă au făcut acelaşi lucru cu medicii. Medicii apelaseră la specialistul de intervenţii chirurgicale urgente. Acesta coborâse imediat la morgă şi constatase miracolul: albanezul grav accidentat era încă în viaţă! Bulgarul nobil alergase fără întârziere la cel mai apropiat oficiu poştal. Sunase familia celui accidentat, care probabil aflase deja de nenorocire, ca să-i spună că, slavă Domnului, omul, soţul, tatăl, fiul,fratele, toţi laolată sunt în viaţă şi se află în afara oricărui pericol. E de prisos să spunem că prietenia dintre cele două familii devenise veşnică.
***
De la necunoscutul aeroport al Sofiei (ce importanţă materială are asta, de fapt?), acum, conştient sau nu, Ndreu zbură spre un alt aeroport, care îi era tot atât de necunoscut. Poate îl durea inima gândind că nici unul dintre aceste aeroporturi nu era al nostru. Nici un aeroport din lume nu ne aparţinea. Cu acest adevăr dureros, în acele clipe goale de călătorie, Ndreu nu era în stare să mediteze despre mai multe lucruri în acelaşi timp. Ba chiar nu se ştia despre care chestie putea să judece clar şi corect. Fusese prins în plasa înţelesului călătoriei. Al explicării eventuale a fenomenului de călătorie.
Ce este această călătorie?
Într-adevăr, ce reprezintă călătoria?
Unde începe şi unde se termină drumul?
Oare, există un început şi unde se sfârşeşte el?
Drumul nu are nici început, nici sfârşit!
Sau acolo unde începe, acolo se şi termină. Există însă, un drum care constituie o faptă. Care trebuie acceptat: este drumul spre mormânt. Spre înmormântare. El este primul şi cel din urmă drum. Drum acceptat. Ca un fapt. Ca o realitate. Singura realitate în viaţă.
Doar cu câteva clipe în urmă, legănându-se involuntar pe umerii rudelor, acest drum îl parcurgea sora lui cea mare. Aşa luase sfârşit drumul secular al vieţii ei. Nu există, aşadar, nici o cale posibilă de descifrare a fenomenului cale-călătorie, drum-drumeţie, în afară de cel care duce până acolo.
Până la groapă.
***
Interiorul avionului ce tuna şi bubuia, ridicându-se spre culoarul respectiv, era plin până la refuz cu albanezi. Purtau căciuli albe pe cap. Zăreai capete înfăşurate în fular alb, capetele celor mai vârstnici; învelite în batiste albe şi eşarfe tot albe – capetele femeilor bătrâne. Copii în pântece, fetiţe şi băieţi fără nici un semn de bucurie şi de plăcere pe chip… tot interiorul avionului era albanezesc. În afară de membrii echipajului, care doar Dumnezeu ştia cine erau şi ai cui erau.
Când avionul atinsese înălţimea potrivită, când repede şi în grabă trecuse prin acel colţ îngust al teritoriului bulgar, se treziră zburând deasupra României. Mărturiile de prietenie cu acest mare stat balcanic nu erau prea multe. Totuşi, împreună cu zborul peste câmpiile largi şi fără margini ale României sau peste Carpaţi, înviau în memorie personalităţi proeminente ale artei şi mai ales ale literaturii albaneze. Blând şi drag se înfăţişa chipul lui Asdren, al poetului Lasgush, al lui Victor Eftimiu şi al multor altora, care trăiseră şi creaseră pretutindeni, la Bucureşti şi la Constanţa, scoţând la lumină ziare şi reviste, editând cărţi literare şi abecedare, desfăşurând importante activităţi patriotice în acest spaţiu al diasporei albaneze. Versurile renumitului nostru poet, Aleks Stavre Drenova - Asdren, îţi sunau în mod firesc la ureche, ţi se lipeau de inimă şi nu puteai să nu le fredonezi până la capăt, doar dacă avionul o lua brusc înspre prăpăstii şi se făcea zob în mijlocul cântecului. În jurul steagului nostru uniţi / cu o dorinţă, cu un scop (cu toţii acolo jurând) să facem un legământ pentru a fi salvaţi. Căci din luptă se îndepărtează / Doar cel ce-i născut trădător / Adevăratul bărbat nu se teme / Ci moare, moare ca un martir… În mâini vom ţine armele, să ne apărăm patria în fiecare colţ, la drepturile noastre nu renunţăm, aici duşmanii n-au loc. Doamne Dumnezeule, aceste versuri eroice, pe care de atâţia ani le cântaseră, de câte ori steagul se înflăcăra, fluturându-se pe cerul nostru, oriunde ne-am afla, năvăliră cu multă putere peste înlăuntrul lui Ndreu, zguduitoare şi ispititoare. De la ferestruica ovală a avionului, el îşi ţinti privirea pe strada, sub ceţuri. Se strădui să găsească locul, colţul României în care poetul nostru scrisese aceste versuri. Inutil. Chiar şi mai fără rost păru timpul, clipa, amărăciunea şi nostalgia poetului când îşi smulsese din inimă acele versuri ce aveau să le supravieţuiască atâtor dureri şi angoase cotidiene, înviind ori de câte ori aveam să fim „în jurul steagului, uniţi!” (Re)memorarea acestor versuri, acolo sus, în aer, în bolta parcă pustie a cerului, îl mişcară atât de mult pe sărmanul de Ndreu, încât îşi şterse lacrimile cu perdeluţa ferestuicii. Era cât pe aci să scoată un strigăt incontrolabil: stop, stop, stop! opreşte-te!, către pilot, către comandantul acelei nave cosmice care aluneca într-o direcţie të pacak(tuar)[2], într-o direcţie (ne)cunoscută. Opreşte-te, c-am să cobor! Tocmai aici. Indiferent unde ne aflăm şi repede, desculţ, mă voi întoarce în patria mea, fiindcă, ascultă-mă, tu, pilotule, ascultă ce spune versul imnului nostru: „Din luptă se îndepărtează doar cel ce-i născut trădător!”
[1] Denumirile unor localităţi din Kosova.
[2] În albaneză të pacak are sensul fără limită, iar të pacaktuar se traduce nedeterminat(ă).
