Mărturii dintr-un exod postmodern
În limba română de Kopi Kyçyku
Librarium Haemus, 2006
”Înăuntru - Sofocle. Eu - afară. Cum să intru înăuntru, mă întreb. Şi ce librărie! Cu program de fier! Ce cărţi, ce scriitori şi ce istorii închise înăuntru. Ele se uită la mine dinăuntru. Şi zâmbesc. Zâmbesc. Zâmbesc de refugiatul închis afară. Pe stradă. Între prefectura şi Banca Grecească. Uitându-se la ele chipurile nepăsător. Cu lăcomie. Cu durere.
Oare, ce-i spune Sofocle lui Balzac? Îl felicită cu ocazia bicentenarului de naştere? Sigur că nu! Ce mai înseamnă, până la urmă, pentru istorie, două sute de ani? O nimica toată… Sau foarte puţin. Balzac, în schimb, ar fi dorit să-şi împartă felicitările cu Puşkin. Cu Eugen Oneghin. Cu romanul în versuri. Cel dintâi - pe Eugen Grandet. Al doilea - pe Eugen Oneghin. Primul - regele prozei. Al doilea - regele poeziei.
Publicaţiile „Buzuku” visaseră să-i comemoreze pe cei doi giganţi, un tiran însă ieşise din pământ. Un balaur din mare. Un Gjergj Elez Alia[1] din cer. Şi mii de surori şi de fraţi refugiaţi… Un fluviu de refugiaţi… În drum, vor muri cu sutele. În sud şi în nord. În răsărit şi în Apus. Sora urma să fie chinuită… masacrată… violată… Iar fratele urma să fie despărţit de părinţi şi de surori… Avea să fie răzbunat… Avea să devină hrană pentru păsări carnivore.
Kosovă…Kosovă. Mai există o Kosovă.
Nu răspunde Sofocle. Cel al tragediilor antice.
Nu răspunde Balzac. Cel al comediei umane.
Nu răspunde Puşkin. Cel al frigului siberian.
Şi o voce îmi spulberă gândurile. Mă întoarce la pământ. Pe Pământul Albanez. Este un bărbat de vârsta a doua.
Vreţi să intraţi, parcă îmi spune.
Ba da, vreau, parcă îi spun.
Intru cu repeziciune. Şi mă aplec asupra cărţilor mele adorate. Le ating cu grijă, una câte una. O duzină de autori. O duzină de cărţi. De romane. De tragedii. De biografii.
Librarul îşi pune ochelarii. Se uită la mine. Nu-şi crede ochilor, nici ochelarilor. Se uită la cărţi. Se uită la cărţi. Se uită la mine.
Eşti kosovar, îmi spune.
Refugiat… refugiat… sunt refugiat…mă bâlbâi eu.
Cu alte cuvinte, kosovar, adaugă el.
Refugiat kosovar, korçar… mă zbat eu să mă dezvinovăţesc, dorind să scap de alte întrebări. Continuu să privesc alte cărţi. Întreb de preţuri.
Costă cu zece la sută mai scump decât spune preţul lipit pe ele.
Poftim? Cu zece la sută mai scumpe? Şi mă macină viermele suspiciunii. Zece la sută. Mai scump. Cartea sau libertatea? Pentru noi, refugiaţii, libertatea este cu zece la sută mai scumpă. Probabil cu douăzeci la sută. Cu sută la sută. Cu o mie. Cu două mii. Într-atât de scumpă este libertatea. Orice lucru are un preţ. Libertatea, de asemenea, se pare că are un preţ. Dacă ar fi fost cu doar zece la sută mai scumpă. Ar fi fost doar zece la sută mai mulţi morţi… Zece la sută mai mulţi refugiaţi. Zece la sută mai mult timp până la libertate. Ah, zece la sută… zece… la sută…
Domnule, parcă aud vocea librarului, trebuie să câştig şi eu ceva. Trebuie. Din asta trăiesc. Îmi ţin familia. Plătesc chiria. Investiţiile. Bătrâneţea…
Ştiţi: cândva am fost editor, îi zic, încercând să nu mă angajez într-un dialog propriu-zis. Cunosc legile pieţii. Aveţi un procent pentru fiecare carte. Orice editor vă calculează rabatul. Mă cam uimiţi prin ceea ce ziceţi.
Dar zece la sută… zece la sută… parcă n-ar fi cine ştie ce de... Voi, kosovarii, iubiţi cartea. Şi mai aveţi şi bani…
Mă uit la Puşkin, la Balzac. Îl privesc pe Sofocle. Mă uit la Dicţionarul Limbi Albaneze Moderne. O văd pe Maica Tereza de Calcuta… Zăresc Viaţa lui Charles Chaplin. Văd călătoriile lui Jules Verne. Obeliscul negru al lui Remark… Mă uit prin pipăit la banii din buzunarul cămăşii. Sunt banii care mi-au fost dăruiţi de prietenul meu notar korçar. Este cămaşa făcută cadou unui refugiat kosovar. La fel ca şi pantalonii. Ca sacoul. Ca pantofii. Eu însă, n-am zece la sută mai multe haine de îmbrăcat.
* * *
De bulevardul „Republica” am dat imediat după ce am ieşit din librărie, ţinând în mâini pachetul improvizat de cărţi. Sfoara îmi strânge mâna. Trecând pachetul de la o mână la alta, o iau spre partea dreaptă a bulevardului. După ce depăşesc Banca NGB, mă aflu într-o piaţă. Ea este impunătoare şi mă frapează. Rămân pur şi simplu uimit de frumuseţea străduţelor care se revarsă peste ea. Aidoma deltei unui fluviu care se varsă în marea apropiată. „Ramurile” acestei pieţe au nume. Strada Sotir Peci, strada Bardhyl Pojani, calea Pandeli Cale[2]. Mai departe - Casa Militarilor, şi din nou o străduţă: Stefan Andreu. Urmează un obelisc, peste care privirea nu mai trece. Partea dreaptă. Pe partea stângă - un teren întins, cu pomi de tei, la început de înfrunzire. Jos - iarba. Verde. Un verde atrăgător. Cărările. Băncile. Şi un monument acoperit de coroanele teilor. Themistokli Gërmenji[3] în alamă. Mă invită, văzându-mă îngrijorat. După ce m-am uitat nepăsător la arta de construcţie, începând cu Dolce Vita, Bingo Olimpia şi până la obelisc. Un semn bun: nu departe stă încă în picioare o parte din Şcoala Fetelor, înfiinţată de surorile Qiriazi. Casa cu numărul 4 de pe strada Stefan Andreu.
Librarul n-a legat bine cărţile cu sfoara. Era nervos când îşi număra banii. Distrându-se de cuvintele mele. De întrebările mele fără sfârşit legate de cărţi şi autori. De acele nenumărate „nu există”.
Sfoara se mişcă. Se rupe. Pachetul improvizat în grabă şi-a vărsat sarcina grea.
Cărţile sărută asfaltul prăfuit al pieţii. Al pieţii impunătoare, pe marginea bulevardului Republica.
Republica!
Ce nume drag pentru mine, pentru noi care veneam de departe. Pentru fluviul îndelungat al refugiaţilor lipsiţi de Republică. De Republica Kosova.
Republica lui Platon a fost atinsă de o mână fragedă. De două mâini fragede, care se străduiau să-mi sară în ajutor. Ştergând praful răspândit prin colţurile Republicii. Zece degete moi, cu unghii fermecătoare, vopsite de manichiura multicoloră. Stătea în genunchi. Părul său lung atingea cărţile întinse, legănate de ameţeala clipei.
- Frumoase cărţi, - a vorbit necunoscuta.
- Fireşte - am replicat cu un simţ de nesiguranţă.
- Ar fi păcat să zacă aici - a continuat necunoscuta.
- Bine că este asfalt şi într-un fel au scăpat nevătămate - am replicat din ce în ce mai puţin sigur.
- Fireşte - a spus ea, sigură de sine.
Îşi acoperea pieptul cu rândurile de cărţi. La început, le scutură blând, ca să iasă din ele toate pietricicile nepoftite. Urmează citirea titlului, a numelui autorului. „Înghiţirea” artei decorării. Formate diferite. Genuri literare diverse. Autori din antichitatea timpurie, până la cei de astăzi. Şi dragul meu Lasgush Poradeci. Scumpul. O carte albastră. Precum lacul poetului. Al traducătorului. Al pictorului. Al filozofului…
- Ua, Lasgush! - se grăbeşte ea.
- Dansul stelelor, Steaua inimii, Fântâna satului nostru, Moartea nositului[4], pe toate le-am din nou - parcă îi spun necunoscutei, niţel mai sigur.
- Văd că-l iubeşti cam mult pe Lsgush!
- Tocmai de poezia lui are nevoie un refugiat - îmi deschid inima nerăbdător.
Claxoanele stringente ale maşinilor îmi perforau urechile. Şi sudoarea, curgând pe cărţi, îmi tulburau mintea. Inclusiv necunoscuta.
- Cum? Cum? Sunteţi kosovar? - întreba uimită necunoscuta.
- Albanez din Prishtina. Soarta a vrut să fiu aici. După tot ceea ce se întâmplă în Kosova.
Am răspuns fără să vreau. Mă simţeam obligat să fac un pas pentru a pune capăt acelei scene care avea loc în piaţa lângă Bulevardul Republicii. Punem mâna la întâmplare la câte o grămadă ce cărţi şi ne îndreptăm spre stânga. Ar fi fost bine dacă ne-am aşeza pe o bancă în mijlocul acelui spaţiu verde.
- Acolo, cândva a fost biblioteca lui Turtulli[5] - a spus ea, simţindu-se într-un fel bucuroasă, în timp ce ne făceam loc prin apropiere, având alături cărţile şi această întâlnire cu totul cazuală.
Doi stâlpi impunători sar în ochi dintr-o clădire impecabilă din punct de vedere arhitectonic. Parcă aud sunetele îndepărtate ale unei fanfare. Ale unei epoci vechi, foarte vechi, mângâindu-mi simţurile tensionate. Necunoscuta scoate din geantă două pungi repliate cu grijă, în care băgăm cărţile, încet. Vorbim pe îndelete. Deschis. Încep să-i povestesc cum am ajuns în acest oraş. Suntem amândoi mişcaţi. Ne stăpânim lacrimile.
- Vă voi face o vizită. Doresc să vă cunosc familia. Mai ales copiii. Voi, kosovarii, aveţi copii frumoşi - a adăugat ea la despărţire.
- Sunteţi binevenită! - îi spun în plină siguranţă.
Bulevardul Republicii, al Gliei Albaneze, mă fascinează prin vârtejul modern.
* * *
Noapte de Korça. O negură potrivită pentru a sta pe gânduri. Pentru a medita, pentru a cântări ipoteze… Îmi rumeg gândurile rămase. Chinuite. Un trecut îndepărtat, ceţos. O ceaţă care începe tocmai la Korça şi se termină prin împrejurimile Prishtinei. Încerc să releg firul gândurilor cu toate simţurile rămase încă vii. Îl simt aşa rece şi înfumurat. Străduinţa aceasta îmi convine între atâtea eforturi eşuate de-a reînnoi vreo frântură de amintiri strălucite. Pentru ceea ce lăsasem în celălalt capăt al ceţii.
Acel lucru nedeterminat îşi capătă forme în întunericul camerei. Mă zbat să disting formele-i întunecoase. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte că bezna, întunericul, ar deţine atâtea nuanţe. Fiinţe stranii se întind pe tot cuprinsul încăperii. Un tigru. Un elefant. Trandafiri negri înmăguriţi. Frunze de dafini. Desigur: negre. Frunze ce se leagănă somnolent prin întunericul care învăluie camera. Privirea-mi împietreşte. Părul îngheaţă. Sunt plăpumile ce acoperă trupurile copiilor în somn.
Oare, îşi visează vreunul copilăria care i-a fost furată? Ucisă de o mână de părinte inconştient.
Eram eu acel părinte? Da. Sunt tocmai eu acela, care în acest întuneric de cameră spulber negura amintirilor, străduindu-mă să intru nepoftit, aproape violent, în visurile lor. Elefantul se mişcă. Tigrul, de asemenea. Dafinii fâlfâie. Parcă înmugureşte un trandafir prin apropiere.
O reacţie cauzată de strălucirea neaşteptată a camerei. A venit lumina uitată, orbind preţ câteva clipe ochii mei şi întunericul camerei. Acum în cameră nu e nici negură, nici întuneric. Dacă ar fi rămas ceva din toate acestea, sigur că ar trebui căutată în capul meu. În haosul ce domneşte peste clipele de îngrijorare sufletească.
Degetele însoţite de un creion care face eforturi să-şi elibereze sângele pe hârtia aruncată în faţă, încremenesc. Ele n-au în faţă tastatura calculatorului meu rămas ostatic în ceaţă. Pentiumul vremilor moderne aparţine deja trecutului. Nu mai există internet. Nu mai există „e-mail”. Nici manuscrise încheiate în nopţile nesfârşite.
Doar nişte coli de hârtie în faţă. Rupte graţie privirii nepăsătoare. A gândurilor fără rost. A eforturilor de-a pătrunde în visurile copiilor.
Suspinele rare ale somnului copilăresc îmi rup iarăşi firul gândurilor. Fac un efort angoasant să eliberez creionul de ceaţa din cap. De încremenirea degetelor. Mă străduiesc să mângâi puful tigrului care se leagănă în sus şi în jos. Palma mâinii trece prin spinarea tigrului. Se opreşte pe zâmbetul dinţilor sălbatici.
Fiara lipsită de suflet din plapumă se mişcă spre celălalt capăt al ceţii. Acolo va trăi încă vreo zi. Vreo săptămână vagă. Deasupra dischetelor împrăştiate peste tot în camera mea paradisiacă. Rai cu fiară înăuntru. Fiară ce zdrobeşte şi sfâşie cu gheare şi dinţi harta copilăriei. A copilăriei mele timpurii. A copilăriei târzii a micuţilor mei. Atât de târzie, încât încerc s-o ating cu mâinile. Cu mâna pe care o bag în negura omenirii, cerându-i ajutor.
Copiii îmbrăţişează somnul. Jucăriile sunt înghiţite de negură. Calea Lactee. Galactica.
Încerc să zăresc Luceafărul.
El este departe cât însăşi constelaţia. Cât drumul nesfărşit al refugiatului. Care-şi caută salvarea în îndelungata noapte korçară. O noapte înnegurată. O noapte cu lumini. O noapte cu somn. O noapte cu vise de copii.
Voi ucide această noapte, răsfoind ziare. Ascultând posturi de radio. Cu unde scurte şi medii. Posturi şi centre de televiziune care lucesc dintr-o cutie magică şi din mărinimia korçară. N-are importanţă că este alb-negru televizorul. Sunt culorile negurii mele care nu mă lasă în pace în această noapte nesfârşită.
Nici o ştire caldă, fie şi în clipele de vis ale copiilor ce-şi mişcă din când în când braţele înţepenite. Pentru a-şi acoperi genele ucise de lumina nestinsă. Ea îmi scoate din cărţi titluri şi iarăşi titluri. Care nu mă consolează. Poveşti şi păcăleli care nu mă conving. Închid ochii. Aud un plânset arhicunoscut. Plânsetul creşte, izvorând dintr-un colţ, până aici. În această cameră-coşciug.
Cum ar putea fi considerată sicriu o încăpere salvatoare? O cameră în care se visează întruna. O cameră unde amurgul şi zorile au sute de ani. Ca însăşi istoria poporului meu. Umblând prin oceane interminabile, prin plaiuri fără capăt. Ca gândurile dureroase ale soartei parcă veşnic mâhnite.
Iarăşi întrerupere de curent electric. Undeva departe tună şi fulgeră infernal – o imensă surzenie.
Meditez şi somnul nu se apropie de mine.
În acest coteţ, în aşteptarea Luceafărului.
* * *
Număr după ce se bate miezul nopţii de aprilie din Korça, ajung la numărul 5. Numărul 5! Din nou numerele care mi-a aduc aminte de iadul din Bllaca. Aştept să vină Luceafărul, adormind sub visurile întrerupte. Camera. Păturile care acoperă respiraţii încete. Soţia ostenită. Oare, se străduieşte să ajungă la Llapi cel îndepărtat, ca să afle câte ceva despre soarta rudelor sale?
Ei - acolo. Înlănţuiţi de spaimele războiului. Incendieri de case. Fugă înspre munţi uscaţi. De la un capăt la celălalt al lui Llapi[6]. Cine ştie dacă mai sunt în viaţă. Dacă mai îşi înmoaie buzele în apă izvoarelor aruncate-n aer de grenade. Apă-praf şi aşchii de metal peste tot. O pâine cât însuşi preţul libertăţii. Măcar să fie în viaţă… vii… şi femeia oftează în somn. Parcă în camera alăturată sunt împreună cu mămica mea. Pe ea nici visele nu reuşesc s-o ajute. Mămica nu-şi numără orele. Ea îşi numără copiii. Sunt opt. Doi, Dumnezeule, aici. Doi în Germania. Unul la Tirana. Trei prin taberele din Macedonia…
Ora 5. Se face ziuă şi capul începe să mi se îngreuneze. Capul care tot numără. Meditează. Se întristează. Se bucură. Visează viitorul.
Ea vine.
Iar eu îl întâmpin potolit în noul meu oraş.
Ora 11. Casa de cultură. Expoziţie. Primăvara 99. Pictori ai noii mele prefecturi. Sunt douăzeci. Cu arta ce le stă atârnată de pereţi. În aşteptarea vizitatorului nepoftit.
Da! Acela sunt eu.
O surpriză pentru ochii mei obosiţi de nuanţele de negru. Coloratura ameţitoare îmi stă în faţă, întinsă pe tablouri. Cu autori şi stiluri. Tehnici şi formate. Motivate de îndemnuri interioare de artist. Ei stau în faţa mea transformaţi în peisaje şi în compoziţii. Ei se mişcă de la o ramă la alta, până la rama mea de refugiat. O ramă o păcăleşte pe cealaltă. Una cu arta sa, alta cu drama-i umană. Artă vie. Privitor aţipit.
Aţipirea este momentană. Cât ar dura, într-adevăr, o clipă? Nu ştiu de ce îmi atrage atenţia un portret în lemn. Artistul numit Sotiraq Xega. Înainte de a avea onoarea să-i strâng mâna artistului, îndrăznesc să ating portretul în lemn, cu ochii şi cu mâinile. Sunt aidoma unui mut ce se zbate să stea de vorbă cu arta-lemn. Cum a fost găsit. Cum s-a cioplit. Cum şi-a căpătat formă. Când a zărit pentru prima oară sudoarea pe fruntea artistului. Săpăturile dălţii încăpăţănate. Sudoarea îngheţată de frig. Artistul n-ar fi dorit să scoată din lemn atâtea aşchii, deşi de ele ar avea nevoie soba aflată alături. Care acum mă încălzeşte pe mine, copleşit de sudoarea artei perfecte. Mai departe - o sculptură. Îmi ies în faţă două nume. Un rege şi o regină. Regina albaneză neproclamată în ghips. Regele ilir cu victoria sa. Victoria grea. Edith Durham[7]. Mis Edith Durham. Pirrhus. Pirrhus în faţa mea este Pirro Asllani.
Portretul în jeep păstrează trăsăturile de neuitat ale englezoaicei legendare. Care a trecut prin aceste meleaguri şi a creat împreună cu surorile Qiriazi. Cu lumea albaneză. Cu glia albaneză. Ea - atunci. Iar astăzi – privirea-i albă din gips. Cu patima balcanilor de ieri şi de astăzi. Cu douăzeci de ani (oare) de încurcături balcanice… Văzând-o pe tot cuprinsul Albaniei. Prin Peja[8] incinerată atunci şi azi.
Doamne!
Iată şi kosovarul lui Koço Ristani. Îngândurat. Căscat! Însângerat neam şi ţărână. Este peisajul apropiat care mă salvaează de îngrijorări ulterioare. Cu alte peisaje ale lui Genti Proko, Gentian Zeka, Vangjo Vasili, Anesti Tona, Muharrem Malo, Kudret Durollari. Mă obligă să mă opresc. Să mă uit îngândurat. Bucuros. Mângâietor. Din nou peisaje. Tatiana Ţaţa, Sotiraq Kuqali, Ruzhdi Goskova… cu natură albaneză, albastru de cer albanez, albastru de lac albanez, şi Korça, şi Pogradec. Peste tot. Străduţe caracteristice şi bărci arând lacul. Pogradec ca-ntotdeauna. Cel din poeziile poetului său. Al Nositului. În lacul aţipit.
Aţipesc şi eu. Aducându-mi aminte de întâmplările trecutului. Trecute. Să dea Domnul să nu să mai repete cele întâmplate în nouăzeci şi nouă. Văd gloanţe. Gloanţe, sânge şi flori peste tot.
Este fotografia artistică a lui Kalemi. Eliano Kalemi. Un miracol artistic. O capodoperă a artelor aplicate. Aici. La Korça. Arta aplicându-se dramei umane.
Mă întâlnesc cu autorul şi nu ezit să i-o spun. Să-l felicit. Să-i repet pentru a n-a oară că arta nu cunoaşte provincie. Nu cunoaşte nici localitate mică sau sat. Arta sa este universală, deoarece vindecă răni din care curge sânge secular.
Ochii se îndreaptă şi spre creaţiile lui Arben Dhimitri, Sterjo Shkodrani, Vasil Basho, Ardian Fejzollari, Neli Naço!
Strângere de mâini. Împrietenire cu creatori în arte plastice. În literatură. În muzică. În teatru şi film. De asemenea, înregistrările televiziunii locale, despre care mi-am dat cu părerea.
Sigur că m-a frapat modernul bine găsit, noua tradiţie creată, rădăcina dezvăluită.
Ale Gliei Albaneze!
* * *
El îmi trebuie, mi-am spus, gândindu-mă la înfăţişarea sa. De câteva zile sunt pe urmele sale.
În cursul acestor zile lungi de refugiat, prietenii mei cresc necontenit în număr, ale căror feţe reuşesc să le ţin minte. Numele lor însă, se încurcă în capul meu golit de imaginile cotidiene din Kosova. Care îmi este foarte îndepăr-tată.
Păşesc pe caldarâmul noului meu oraş. Răsăritul soarelui pe Muntele înalt Morava le dă strălucire. Această strălucire blândă îmi trezeşte dorinţa neclintită de a-l mai căuta. Datele de până acum parcă au completat mozaidul figurii sale. A figurii-robot. Foto-robot.
Deocamdată îmi trebuie să cercetez în privinţa celei ce se numeşte doar El. El are nouăzeci şi nouă de ani. A fost botezat, am aflat acum, când avea douăsprezece ani. Lipsa de părinţi şi de rude îl lăsaseră atâta timp fără nume. Numele, pe care nu l-am învăţat încă, nu-i adusese bunătate. Încă din fragedă copilărie, îl stăpâniseră. Pe vremea aceea, asta subînţelegea şi înarmare.
Tu vei fi cu noi, îi spuseseră.
Sunt cu voi, le răspunsese. El.
La vreo doi ani mai târziu, aceeaşi întrebare. Acum însă, într-o limbă cu totul străină. În aceeaşi zi, ba chiar în clipa aceea, acelaşi răspuns, acum într-o altă limbă, învăţată de la tânărul în creştere.
Învăţa El, învăţa. Cum să trăiască. Cum să-şi lărgească cunoştinţele. Cum să fie onorat.
Mai am timp să mai învăţ, scris şi citit, încă vreo două-trei alte limbi, îşi spusese în gând. Una dintre ele era şi scrisul de la dreapta la stânga. Şi scrisul prin semne.
Învăţatul mergea bine. Băiatul era invidiat pentru isteţimea sa. Puşca şi pistolul îi măreau frumuseţea. Împlinise deja douăzeci de ani.
Într-o zi, cineva a coborât din munţi (pe acesta n-am reuşit să-l aflu) şi l-a întâlnit. După ce au schimbat două-trei cuvinte bărbăteşti, a plecat cu el. El.
Tu trebuie să fi cu noi, i-au spus cei din munţi.
Totdeauna cu voi, judecase El.
Tu ştii limba lor, adăugaseră ei.
O ştiu, o ştiu, afirmase El.
Ia hârtie şi cerneală şi scrie-le ce vrem de la ei, a vorbit unul dintre ei. Avea barbă şi mustaţă. Şi o căciulă mare.
Dudul îşi întinsese umbra deasupra-le. Apa curgea din ţevi. Vitejii îşi făcuseră ţigări din foiţă. Scrisoarea era deja gata.
Du-te acum, fiule, du-te, spusese cel cu barba mare, du-te la câmp. Uite-te bine la treabă.
Au trecut multe zile. Nici o vorbă, nici o veste. Cătuşile trâncăniseră trang-tring. Printre gratii se auzi o voce. Judecata. Ultima zi de proces.
Tu nu mai eşti cu noi, eşti cu ei, îi spuseseră ei.
Eu sunt cu voi, cum să fiu cu ei, răspunsese îndoielnic El.
Cum de ne-ai făcut una ca asta, intervenise unul dintre căpetenii…
Aici se întrerup bârfele. Povestirea. Basmul.
Încerc să pătrund în taina omului-umbră. A aceluia care mi se iveşte prin casele fără stăpân din Korça mea nouă, veche. Prin casele frumoase, goale. Arhitectura şi stilul albanez, italian, francez, român, rus, chinez, american!
La biblioteca „Thimi Mitko”[9] răsfoiesc fişierele. O rânduire grijulie care îmi înlesneşte treaba. Cercetarea presei şi a periodicelor vremii. A monografiilor. A memoriilor. A luptei de clasă.
Încă cinci ani. Prin foi scrise face apariţie tot El. Trimis să studieze în străinătate, bucurându-se de o bursă regală. Noi lecţii. În aceeaşi limbă, dar şi în altele noi, oh, câte limbi noi! Filozofie. Ştiinţă. Mistică. Un car de sudoare în schimbul unui car plin cu cărţi. La 14 mai 1933 rezultă să se fi întors la Korça. El. Umbra. Faptul mă duce la fapt. Scrisul la scris. Misterul creşte. Trec anii.
Războaie şi armate. Oameni în munţi. Celule şi grupări. El - neutru, fără urme sau semne. Iarăşi fişiere. Presa de ieri, de astăzi, din ţară şi străinătate. Mă uit la programul activităţilor din luna mai. Constat că mă aflu în anul 1999. Aniversări, promovări. Puşkin. Poeţi deportaţi, prigoniţi şi daţi uitării.
Umbra îmi este aproape, dar dispare. Răsfoiesc fişiere. Mă uit la cărţi. În sala de lectură e linişte. Numai umbra deranjează liniştea şi în capul meu. Până când El umbla prin satele îndepărtate. Pasiunea. Sat după sat, cu pasiunea în spinare. Cu pasiunea în faţă. Biserică după biserică. Icoane. Fresce. Care i se pierd printre false prietenii. Culori şi formate. Aureole şi sfinţenie. El intră încet, din fişierele cărţilor, în hârtiuţele mele. Mici, din ce în ce mai mici, ca vechile morminte. Urc scările bibliotecii. Cobor scările lui „Thimi Mitko”. Planuri. O nouă arhitectură. Ruine. Transport de pietre. Stadioane noi. Comemorări de brigăzi partizane. Cea dintâi, a doua, a treia… Dar aceasta de aici, în aceste adrese, a fost şi în satul meu Llap. Doamne Dumnezeule! strig. Umbra care este El”.
[1] Personaj legendar din eposul albanez.
[2] Nume de patrioţi şi martiri albanezi.
[3] Renumit patriot albanez din secolul al XX-lea.
[4] Titluri de cărţi aparţinând lui Lasgush Poradeci.
[5] Bogătaş erudit korçar, din perioada interbelică.
[6] Sat kosovar.
[7] Cercetătoare engleză, care s-a ocupat de problemele balcanice şi mai ales de cele albaneze.
[8] Oraş kosovar.
[9] Patriot erudit albanez al Renaşterii Naţionale.
Născut la Sibofca din Kosova în anul 1952, scriitorul şi editorul Abdullah Zeneli a absolvit Facultatea de Filologie, secţia Limbă şi Literatură Albaneză, a Universităţii din Priştina. Lucrează la celebra editură kosovară “Rilindja” (Renaşterea) din 1973 până în 1990, an în care înfiinţează întâia editură particulară (postcomunistă) “Buzuku” – onorând astfel memoria lui Gjon Buzuku, autorul primei cărţi de limbă albaneză, din 1555 – care a publicat în jur de 300 de titluri, în principal din literatura albaneză, dar şi volume ale unor cunoscuţi scriitori străini.
Zeneli a debutat cu un poem în anul 1970 la cea mai prestigioasă revistă literară din Kosova, “Jeta e Re” (Viaţa Nouă). Până acum a publicat peste 200 de poezii şi poeme. Poezia a fost pentru el prima vocaţie, dar nu şi ultima. I-au apărut volumele cu nuvele şi povestiri “Cheile Drinei” (1990) şi “Odiseul Vârfurilor Blestemate” (1997).
Aflat în postura de refugiat la Korça, ca urmare a izgonirii masive a populaţiei albaneze de către regimul lui Miloşevici, Zeneli a publicat în fiecare duminică în săptămânalul oraşului Pogradec “Nositi” impresii din viaţa de refugiat. Aceste impresii i-au adus noroc, precum crede, dăruindu-i volumul “Toka Shqiptare” (Glia Albaneză) cules şi editat în anul 2000.
Abdullah Zeneli are în manuscris două romane, o piesă de teatru inspirată din viaţa şi faptele Maicii Tereza (Nëna lutet për ne / Maica se roagă pentru noi) şi numeroase lucrări de critică literară. Este cunoscut ca un polemist incoruptibil. În cadrul ediţiilor “Buzuku”, Abdullah Zeneli a înfiinţat Concursul Tradiţional de Roman care se organizează o dată la doi ani şi în care participă autori din Kosova, Albania, Macedonia şi Diaspora.
Trăieşte la Priştina şi este tatăl a şase copii.
